FICTIUNE LA FEMININ /Pasărea cântătoare a împlinit 50 de ani!

“…Să ucizi o pasăre cântătoare” face parte dintre cărțile singulare ce se adresează copiilor de toate vârstele, nu știu dacă ele alcătuiesc o duzină sau două, dar nu te dezamăgesc nici la a doua, a treia și ori la a nu știu câta lectură. Singurul roman al scriitoarei americane Harper Lee, apărut în 1960 și distins cu Premiul Pulitzer, a fermecat cititori de pe tot mapamondul și a împlinit în acest an jumătatea de secol. O anchetă realizată în Statele Unite în 1991 despre cărțile ce schimbă viața oamenilor plasează romanul pe al doilea loc după Biblie.

Romanul cu titlu frapant este fructul cel mai fraged din fabuloasa grădină a Sudului din care au ieșit nu doar romancieri uriași ca William Faulkner, John Steinbeck și William Styron, ci și cuceritoarele unui public larg, ca Margaret Mitchell, răsfățatele unei critici pretențioase, ca Eudora Welty, Katherine Ann Porter, Carson McCullers (și sunt doar numele care îmi vin primele în minte…). Iar Harper Lee este ea însăși o figură ieșită din comun, prietenă din copilărie și pe viață cu Truman Capote, autoarea unui roman unic ce o propulsează în prim-planul vieții literare, după care se retrage discret vreme de patru decenii, ieșind iar la vedere datorită filmului “Capote”.

“Să ucizi o pasăre cântătoare” a devenit de-a lungul vremii roman-cult al prozei americane, s-a preschimbat din bestseller în longseller, iar astăzi, la semicentenar, probează nepăsare față de trecerea timpului, păstrându-și neatinsă prospețimea. O explicație o dă lumea pe care o prezintă: orășelul din Alabama, concentrând prejudecățile Sudului, modul de viață conservator, rasismul izbucnind cu prima ocazie, întâmplări petrecute în anii Marii Crize. Cartea atinge punctele nevralgice ale istoriei americane, la care se întoarce fiecare generație căutând deslușiri.

A doua explicație o oferă familia prea puțin obișnuită, cu tatăl care își crește singur fiul și fiica. Relația dintre tată și cei doi copii iese și ea din comun prin discreția cu care Atticus îi urmărește în cursul verilor și în lunile de școala, atent la felul în care ei înțeleg, cu șocuri și traume, orășelul unde trăiesc. Tatăl este personajul formidabil al cărții, iar esența educației date copiillor, o formulează chiar el: “dar înainte de a trăi în bună pace cu ceilalți, trebuie să fiu împăcat cu mine însumi. Singurul lucru care nu poate fi statornicit prin legea majorității este conștiința omului.”

Farmecul cărții îl dă felul în care trei copii, Scout, împreună cu fratele ei mai mare, Jem, și cu prietenul lor Dill cel mărunțel trec prin aventuri ce-i obligă să vadă răul lumii din jur – prefăcătoria oamenilor, bigotismul și rasismul, interdicțiile absurde ce distrug vieți. Ca atâția alți copii inventează jocuri, iar misterul casei vecine le umple o întreagă vară, verile îi scot treptat din copilărie și le deschid porțile spre lumea celor maturi, pe care ajung să-i descopere cu alți ochi.

Recitite, rămân memorabile episoadele în care copiii încep să înțeleagă lumea în mijlocul căreia trăiesc: penitența lecturii se transformă într-o lecție a demnității în fața morții pe care le-o dă vecina cea afurisită, procesul îi obligă să-i analizeze pe oamenii sudului și pe tatăl lor, școala înseamnă și ora în care constată deosebirea dintre democrație și dictatură, iar de Halloween frate și soră trec prin tot spectrul surprizelor: spectacol, groază, pericol de moarte și salvare miraculoasă.

Autobiografismul cărții este aproape transparent: Scout cea băiețoasă păstrează mult din copilăria și formarea scriitoarei, iar Dill, prietenul venit în Monroeville în vacanțele de vară îl are ca prototip pe Truman Capote copil. Fire tainice leagă, de altfel, “…Să ucizi o pasăre cântătoare” de “Harfa de iarbă” și “Alte glasuri, alte încăperi”. Și, pentru că bântuie o modă a cărților având scriitori ca personaje, n-ar fi interesant un roman care să exploreze neobișnuita prietenie care i-a legat pe Harper Lee și pe Truman Capote? Poate așteaptă în portofoliul unei edituri…

Harper Lee, “…Să ucizi o pasăre cântătoare”, traducere, prefață și note de Tatiana Malița, 496 pag.; Editura Polirom, 2010

Elisabeta Lăsconi, eseist și critic literar. Absolventă a filologiei bucureștene (1980), doctorat susținut în 1998 cu o teză despre Sorin Titel, publicată în două cărți (“Oglinda lucioasă, oglinda aburită”, Ed. Amarcord, 2000; “Sorin Titel, Ciclul bănățean”, Ed. Univers, 2000).

Colaborări la revistele Adevărul literar și artistic, Caiete Critice, Cultura, România literară, Viața Românească.