Fidelitate, infidelitate/ de Felix Nicolau

De când tot zic că scriu despre poezia lui Adrian Suciu și n-am apucat. Destinul ne e favorabil amândurora căci, iată, i-a apărut la Herg Benet antologia Mitologii amânate. Așa că am la dispoziție o imagine de ansamblu a creației lirice a acestui autor bănuit – nejustificat în opinia mea – de nouăzecism.

Cuceritor în aparență, romantic în fibră, dar lucid în realitate, Adrian Suciu rămâne egal cu el însuși pe un interval de 20 de ani. Antologia lui aduce cu un volum unitar, ceea ce-l arată ca pe un om tare răbdător și fidel lui însuși.

Bunăoară, E toamnă printre femei și în lume (1993), editura Echinox, îl arată înrudit doar tegumentar cu spiritul echinoxist. Titlu mai trubaduresc-melancolic era greu de găsit. Femeile, nu femeia, și Mama vor fi o constantă a liricii ardeleanului. Uneori expresionist: “Mama a fost flacără”, “Intr-o secundă și-a simțit venele pline de sânge/galben, înalt, și-o vietate adulmeca…//Tatăl meu a fost capătul unui praș mare/cutreierat de bețivi” (Biografie); alteori romantic inspirat de periferie, idealist și sordid totodată. Dar sunt doar izbucniri, pentru că tonul general este al poeziei absolute, atemporale, rurale sau peisagistice, fundal pe care sunt etalate teatral sentimente, emoții și imagini exemplare. Iată o mitologie amânată: “Un cal mort se prăvălise în poarta casei ei, un cal frumos, ca un ciorchine tânăr din vița-de-vie” ș…ț//Un cal ca o femeie pe care, în zori, zidarii o găsesc îngropată în zidul abstract” (Poarta cu un cal). Cum se vede, comparațiile nu sunt chiar din zona firescului; ele generează un oniric de ilustrată și se ambiționează spre metaforă: “soarele va îneca păunii, voi turna alcooluri/fierbinți în orbitele tale, să-mi sting pe carnea vie/durerea dintre tâmple” (Un nor străin).

Deși adesea patetic și cu gesturi colosale, în mod ciudat – și fericit – poetul se menține exact și concis în compoziții. Spre deosebire de nouăzeciști, el nu este tentat de poemul epic, masiv și cu nervul cam scos. Probabil și pentru că, pe lângă femei, un alt destinatar al artei sale este prietenul, ori mai bine zis prietenii. Clasicismul epistolar ține din scurt stiloul. Ce se întâmplă în interiorul scurtului, e o altă poveste…

Singur, apărut la editura Euphorion în 1996, abordează un stil mai simplu, mai temperat, cu mai puține adjective și adverbe împătimite sau înlăcrimate. Una dintre cele mai reușite poezii ale lui Adrian Suciu este O femeie singură: “Nimeni nu e mai singur decât/o femeie singură. Într-o dimineață,/ea intră în lan/cu aura ei statornică de regină-n exil,/într-o noapte ea intră/în patul meu și spune:/ Dacă n-aș fi luptat/în acest război, aș fi visat despre el…”.

Cum bine se intitulează prefața lui Alexandru Cistelecan la Nopți și zile, editura Arhipelag, 1999, poetul revine la “melancoliile lui Don Juan”. În Ziua I, Un Soare vâscos: “inima, însă, spre seară/mult ar dori să-ngenuncheze în locuri umbroase”. Și-mi dau seama că Suciu a înțeles perfect teoretizările lui Jauss și ale lui Stanley Hall care mizează pe apelul la cititor și la reacția acestuia la text. Suciu vrea să placă, să vrăjească. Nu știu cât de sentimentală e scriitura lui, însă cu siguranță scriitorul e un actor dotat, mai ales pentru un anume rol. Din acest unghi, el nu cochetează deloc cu postmodernismul, ci se întoarce decis la modernismul tradiționalist, specific românesc.

Și în Viața fără urmări, 2010, deși corpul poemelor se umflă, biografismul este doar prilej de plonjări sufletești, inutil de psihanalizat, căci nu sunt abisale. Suciu nu scrie pentru a defula și a compensa, ci pur și simplu practică arta pentru a-și înmuia duritatea bărbătească, pentru a-și oferi, ispititor-șiret, fragilitățile: “mereu îmi spun că sunt destul de sănătos pentru/unul care, lipsit de conștiința morții, la cinci ani,/și-a găsit mama moartă în casă” (Masa de la cinci ani). Misterul nu e bătaia de cap a cititorului, căci autorul are grijă să evidențieze ce este dureros ori minunat. Uneori cântă romantic abstract (“Deși nici o lege nu interzice asta,/cel mai des ne cuplăm cu inspirații minore” – Inspirații minore), dar imediat revine la asocieri pătimașe, neechivoce: “Am cunoscut femei care au ars-ca păpușile în incendii” (Negustori de foc).

Există și un ciclu cu titulatură porno, XXX, care însă masează sentimente: “Sunt renumit pentru tăcerile mele din care storc/lacrimi și piatră”. Și bine spune versul de final: “Voi scrie despre dragoste fără a folosi cuvântul dragoste” (Sunt renumit). Probabil cel mai agresiv vers din antologie este “pe scurt,/orice femeiecare nu face sex cu mine e frigidă” (Mă iubesc). Ironia aceasta nu maschează suficient narcisismul egoului poetic. Totuși, acesta nu se va erija decât rareori in ego don juanesc, preferând, în schimb, strategiile de înduplecare prin calinitate și infinitezimal poznaș: carevasăzică, Adrian Suciu este un poet de finețe și subtilitate, fermecător, când nu doar încântă, ci își folosește inteligența și abandonează poezia de atmosferă sentimentală. Așa cum se numește un ciclu poetic al lui, lucrurile simple îi vin ca o mănușă, pentru că ele îl încurajează în direcția exprimării firești. Sunt momente în care poeticul urcă până la nivelul poeziei contemporane. Iar poetul este încă tânăr. Oricând își poate fi infidel și să ne spulbere.