Figurantii - nebuni dupa teatru

Dictionarul este mai generos chiar decat o cronica cu ei, numindu-i persoane care participa la desfasurarea actiunii unei piese de teatru numai prin prezenta pe scena, prin gesturi, atitudini, fara sa rosteasca vreo replica. La mod mai general, figurant este cel este prezent la desfasurarea unui eveniment fara sa participe efectiv la el.

Un program cu autografe de la un spectacol, numirea, uneori, in programele de sala, din cand in cand, foarte rar insa, cate o mentionare, globala, evident: “figuratia e la locul ei si e bine lucrata de regizor”. Niciodata pe un afis, niciodata cu vreo replica – sunt oameni care, slujind teatrul zeci de ani, nu au fost auziti vreodata rostind o singura vorba pe scena -, aparitii de cateva secunde – ca zeita a frumusetii, Betty, punctandu-si goliciunea cu un val transparent, traverseaza scena: este rolul ei din “Ondine” -, anonimi pentru autor – un servitor, multime, soldati, fundal de berarie etc. -, anonimi pentru public, anonimi pe strada, mai cunoscuti pentru slujbele lor din care cu adevarat isi tin traiul zilnic. Sunt platiti pentru munca lor din teatru cu o nimica toata – 80.000 de lei per spectacol, repetitiile fiind gratuite! -, iar criza din tara sufla aspru si pe scena, montarile fastuoase, deci cu figuratie mare, sunt din ce in ce mai rare, astfel incat, glumind, putem spune ca, in curand, vom avea multi figuranti someri. Acestia sunt ei, figurantii, marii anonimi ai scenelor, condamnati sa ramana asa, siluete fara nume, roluri fara nume – si altii -, actori adesea fara chip.

Da, actori! Actori care compun figuratia, fara de care o piesa de teatru, un film nu ar mai avea aceeasi plasticitate, actori fara de care marii actori s-ar simti mai singuri. George Calboreanu ii numea cu dragoste “copiii mei”, Albulescu le spune mereu sa nu se rusineze de statutul lor pentru ca “sunteti colegii nostri”.

“Petculescule, am avut mana buna cand te-am bagat in teatru”, ii spunea Mihai Berechet. Il cheama Sergiu Petculescu, face figuratie de peste 30 de ani si e mai cunoscut in calitate de custode de carte la Biblioteca Academiei. A debutat in “Scrisoarea pierduta” a lui Sica Alexandrescu alaturi de Fintesteanu, Giugaru, Brancomir, Constantin Barbulescu, Birlic, Carmen Stanescu. Nume mari, oho, foarte mari, iar figuratia si ea mare, bogata. Acum, a revenit in “Scrisoarea pierduta”, dar in regia lui Tocilescu, alte vremuri, alta viziune. Sigur, acum este si in alta tabara, atunci era ” tipatestii”, acum “catavencii”. A lucrat sase luni Tocilescu cu ei. Scena bataii s-a pregatit meserias: la inceput au fost luati de Albu, cascador, – cazaturi, lovituri, parari, sudoare multa, vanatai, apoi a venit scenografa – miscari scenice si imobilism. “E un moment in care totul ingheata, trebuie sa stam nemiscati, muti, numai la sfarsit aplaudam catre loja oficiala, acolo unde statea Ceausescu si se canta imnul lui Alifantis, e ceva maret, iti spun eu. P-asta l-am lucra cu Tocilescu, ne innebunise, ma intelegi, ma innebunise”. De altfel, e un an bun pentru Sergiu: alaturi de “Scrisoare”, mai apare in “Numele trandafirului” – un soldat, si in “Moartea unui comis voiajor”. A facut multe piese in cei 30 de ani de cand slujeste Teatrul National si a jucat alaturi de toti marii actori ai Romaniei: cu Cozorici in Becket, cu Beligan in Richard III. Cel mai scurt rol l-a avut in Fanny, “eram la o receptie cu o sampanie in fata”, iar cel mai lung in “Scrisoarea pierduta” a lui Tocilescu: “maret, 5o de personaje in figuratie, rol de miscare, de vivacitate, in final, luam toti foc, iti spun eu: e maret”. Avea dreptate Cozorici cand le spunea: “N-aveti voie sa va miscati aiurea pe scena, pentru ca totul se vede din sala”.

Oameni devotati, figurantii. Prin TNB mai circula inca povestea credintei celui mai batran figurant, un frantuz, aapier (sau Chapier? ce mai conteaza), surd aproape, batran de-abia se tinea pe picioare, dar care facea totul excelent, stia meserie. I se spunea doar atat “aapier, trebuie sa duci tava asta” si facea asta extraordinar. Sigur, uneori mai sunt si mici nenorociri, datorate acestei necurmate abnegatii. In “Apus de soare” sub mantiile alea mari si grele se ascundeau niste trupuri firave de batrani si cand Calboreanu si-a inceput cunoscutul monolog cu “Moldova nu e a mea” unul dintre boieri a imputit aerul, ceea ce a dus la un monolog grozav de felul “Moldova nu e a mea – nu va mai c… pe voi – nu e a voastra…” etc. Chiar si Sergiu era sa o dea in bara. In “Numele trandafirului”, era soldat si la una din reprezentantii a venit un pic mai obosit si se legana pe scena ca un plop. “Mi-am zis ca stric o scena mare a unui mare actor si am scos-o la capat pana la urma”.

Sunt printre oameni mari, patrund in sancturar pe la “Intrarea actorilor”, se machiaza alaturi de ei, sunt anuntati la intrarile in scena ca orice actor “atentie, intra sau “, iar Florin Piersic, chiar daca nu-i cunoaste pe toti, le da buna ziua in lift si-i intreaba ce le mai fac parintii. Figurant in teatru este cu totul altceva decat figurant in viata de toate zilele.