Figuratie si figuranti

Ideea acestui articol s-a nascut revoltator de rapid intr-o zi de duminica.
De multa vreme voiam sa dau figuratiei si figurantilor un sens istoric si antropologic. Si am reusit aceasta cu o usurinta care
m-a stors de vise si speranta. Puteti incerca un traseu similar cu al meu. Urcati intr-un autobuz care traverseaza orasul, mahala-centru si iar mahala. Opriti-va pret de cateva ceasuri in vreun parc central. Ve-ti descoperi o umanitate perisabila, de toate varstele care traieste cu iluzia impozantei, a reusitelor si succeselor exceptionale. Isi striga in auzul tuturor cuceririle cotidiene de o banalitate si o tampenie istovitoare, rad strident cu accese isterice pentru ca apoi sa-si lipaie slapii cu fruntea’n astrii, asemeni unui inchipuit aristocrat.
Unul, pe un scaun, striga cat il tineau rarunchii la un telefon mobil. La un moment dat, in mijlocul povestii, a inceput sa-i sune telefonul…
Mersul pe strada este nevropat, o continua confruntare pentru un metru patrat de asfalt, pentru un scaun gol, mersul planturos, languros, apasat, oricum ar fi el, reprezinta una dintre modalitatile de a atrage atentia cumva… patologia anonimilor aflati in suferinta.
La alta scara, figuratia in istorie este sa te dai altcineva decat esti sau sa creezi iluzia ca esti un ceva nemaipomenit, de care, cei aflati in autobuz inca nu au ajuns sa afle; vorbe, argumente si povesti fara acoperire in realitatea imediata. Mai mult, acesti nefericiti anonimi vorbesc despre persoane pe care nu le-au cunoscut in imprejurarile inexistente sau mai mult, povestesc despre intamplari care nu au avut loc, fie si pentru simplul motiv ca erau cu mult prea laborioase si complicate pentru fizionomia confesorului. Astfel de gesturi fara acoperire sunt un semnal de patologie colectiva seculara fermentata intr-o suferinta traita tot colectiv si tot secular. Au fost si remedii, solutii puse in practica, dar, asa cum povestea si scriitorul I.D. Sirbu, in romanul Lupul si Catedrala, nebunii si-au inchis si torturat in ospiciu binefacatorii, pentru ca apoi sa ia in stapanire strada.
Figurantul in istorie atunci cand are in responsabilitatea sa destinul unui popor devine un pericol. Figura de stil de genul “pohta ce am pohtit” poate anihila destinele a generatii intregi, pe cand visatorul depresiv este macelarit de mercenari. Acestia din urma nu sunt figuranti, ci sunt aceia care se folosesc de figuratie pentru a-si impune regulile.
Cata figuratie zace in acest popor se poate lesne studia
printr-o scurta iesire la promenada intr-o zi de sambata seara. Un calator strain venit in Bucuresti pe vremea lui Cuza era uimit de faptul ca “multe femei visau palate si catifele, desi nu aveau ce manca acasa”. Istoria, in ironia ei, a demonstrat insa ca se poate, dar cu conditia incalcarii pravilelor si a codului penal.