Filme cu eroi

Fara discutie, si in Romania se inventeaza eroi. Din acest punct de vedere, in perioada comunista nu eram cu nimic mai prejos de ce se intampla in tarile capitaliste; doar ca acolo eroii erau mai multi si o buna parte dintre ei se anulau unii pe altii prin inflatie, in vreme ce eroii nostri, mai putini, din dorinta de a castiga in competitia cu capitalismul erau mult mai putin verosimili, inclusiv pentru motivul ca nu aveau umor.
Avem, in istoria recenta, oameni adevarati care, prin faptele lor, au relativizat zeci de ani de lasitate colectiva, care au supravietuit demni in timpuri cumplite si care, in acest fel, s-au plasat in istoria onorabila, desi destul de subtire, totusi, a Romaniei. Avem modele – adevarate, nu artificiale, nu de mucava, nu inventate din ratiuni comerciale sau pentru a mai drena niste bani de la bugetul de stat. Eroii exista; asteapta, majoritatea dintre ei, o atentie mediatica (folosesc acest cuvant in sensul cel mai permisiv cu putinta) sporita. Nu intru in detalii – ar rezulta un microeseu sau o lectie de istorie recenta; nu e miza acestui text, care vrea sa pledeze in primul rand in favoarea unei abordari cinematografice inteligente si benefice a acestei ultime perioade istorice.
Dati-mi voie sa ofer, intr-un rezumat scurtissim, doar un exemplu care ar putea fi luat in seama si imitat. Un nume: Paul Rusesabaginato.
Cine a vazut Hotel Rwanda isi aminteste de acest nume. Este al unui manager de hotel care, in timpul razboiului civil din Rwanda, a salvat cateva mii de vieti omenesti.
Eu ofer trei nume – doua dintre persoanele care le purtau nu mai sunt, din pacate, in viata – cu destine exceptionale: Ion Gavrila Ogoranu, Elisabeta Rizea si Mariana Chirca.
In Occident, oameni precum Paul Rusesabaginato sunt plimbati prin universitati si ascultati cu atentie maxima, pentru ca reprezinta lectii de istorie vie.
Dintre cei trei romani – eroi ai luptei anticomuniste -, doi nu mai traiesc (au murit Elisabeta Rizea si, acum ceva mai mult de o luna, Ioan Gavrila Ogoranu), dar fiecare dintre ei merita un film. Sau mai multe.
De regula, ne plangem ca nu stim ce “piese” am putea contabiliza in patrimoniul national al verticalitatii. Iata trei. Si exista mult mai multe. Sunt sigur ca un regizor american ar fi mai putin orb decat regizorii nostri, preocupati sa-si rezolve fantasmele in filme la care nu merge mai nimeni.
Poate ca nu ar fi o idee rea sa platim chiar un regizor american sa ne faca filme pe care ni le refuzam cu inconstienta.