Filosofia și celibatul/ de Ziarul de duminică

Ion Cordoneanu

În dialog

Studii de filosofie creștină, teologie politică și istoria religiei

Editura Eikon

Filosofii ar trebui să se însoare? Sau, altfel spus, căutarea înțelepciunii este compatibilă cu viața lângă o femeie? În acest sens, este celebră povața pe care i-o dă Héloise iubitului ei, Abélard, filosoful medieval: „Să te îndepărtezi, fie și pentru un moment, de filosofie înseamnă aproape același lucru cu a o abandona.” Sau „Ce poate fi mai păgubos și deplorabil decât să vezi un bărbat pe care natura l-a creat pentru o lume întreagă supus unei singure femei?” Pe câțiva bărbați ai istoriei gândirii trupul femeii i-a lăsat indiferenți: Newton, Robespierre, Kant. Într-o carte despre viața sexuală a lui Immanuel Kant, Jean-Baptiste Botul arată că celibatul, „departe de a fi o problemă contingentă, ține de însăși esența filosofiei.” Argumentul este unul istoric: în secolul al XVII-lea Descartes, Spinoza, Pascal, Leibniz, Malebranche, Gassendi, Hobbes au rămas celibatari. În secolul al XVIII-lea nici Hume, Voltaire, Kant nu au încercat aventura conjugală. În secolul al XIX-lea s-au căsătorit Hegel, Fichte, Schelling, Comte, Marx, dar nu și Schopenhauer, Nietzsche, Kierkegaard. Botul recunoaște că s-a încheiat o epocă în care filosoful celibatar nu era o curiozitate, dar va deveni una ca atare datorită victoriei în filosofie a stării conjugale. O istorie de peste 25 de secole în care filosofii s-au „clonat” între ei, fără sex, „prin afiliere, agregare, prietenie.” Conform acestei teze, filosofia s-a îmbolnăvit de moarte o dată cu filosoful căsătorit și a murit când acesta a devenit profesor de filosofie.

Ivan Ivlampie

Omul tranziției

Editura Eikon

În raport cu „spectacolul” lumii, autorul se identifică în multiple ipostaze: observator al evenimentelor care devorează societatea prin succesive defecțiuni ale „mașinii timpului”, cronicar și analist al „demagoriilor” explicite sau implicite ale actorilor politici (mai vechi, mai noi, de pretutindeni, de la noi), martor activ al etapelor succesiv înregistrate, marcate sau clamate (tranziție, integrare, globalizare, determinare etc.) de vorbăreții care se pretind gânditori ai timpurilor noi. Cu luciditate, Ivan Ivlampie semnalează interfețele fenomenelor și investighează convingător dincolo de cortina de aparențe și de iluzii, până la limitele destinului. Pentru cititor, Omul tranziției constituie o ofertă și o șansă de reflecție, de înțelegere și de responsabilizare în contextul unui interval evolutiv, în care omul (cu toate problemele, drepturile și obligațiile lui) pare să schimbe ipostaza de subiect al tranziției, cu aceea de obiect al globalizării.

Ivan Ivlampie

Spiritualismul rus în secolul XX

Editura Eikon

„O lucrare cu această temă este o îndrăzneală și o provocare. Îndrăzneală pentru că autorul a trebuit să se situeze într-un orizont atât de mișcător și atât de proteic încât parcă ține de inefabil. O provocare însă în măsura în care orice gest, aici mai cu seamă, este intens semnificativ.(…) Autorul, Ivan Ivlampie, are, mergând pe o distincție mai veche, suflet slav și spirit european. De aici și șansa pe care știe să și-o folosească. Mai înainte de a fi, așa-zicând, judecător, când citești această teză greu ieși din condiția cititorului care se afundă hedonist în text.” Academician Gheorghe Vlăduțescu.

„Profesorul Ivlampie investighează cu pasiune și talent analitic raportările la realitate ale unor autori până mai ieri absenți din dezbaterile filosofice de la noi: Kirievski, Homiakov și Leontiev. De tot interesante sunt paginile dedicate unor titani ai spiritualității ruse, autori celebri (neîncadrabili în tiparele înguste ale numeroaselor reducționisme care ne-au otrăvit, decenii de-a rândul, atât analizele cât și tentativele de sinteză): Dostoievski, Soloviov și Rozanov. Aceștia nu sunt tratați ca niște idoli de hârtie, ci ca niște personalități vii, pentru că Ivan Ivlampie vădește excelente capacități dialogale cu autorii remarcați prin onestitate, profunzime și sentiment al tragicului.” Sergiu Tofan

Horia Ciurtin

Tentația politicului

Reflecții conservatoare după sfârșitul istorie

Editura Eikon

„Tradiționalistul s-ar putea să fie mai câștigat – din punctul de vedere al discernământului pe care îl invocă – dacă găsește în sine curajul de a persista în amărăciunea dezamăgirii. Căci e în aceasta din urmă ceva ce-i lipsește încrederii: luciditatea. Și dacă discernământul e în măsură a deosebi duhurile, luciditatea știe să nu le înmulțească fără măsură. Abia după această asceză a minții fapta se poate desfășura, cu atenție și smerenie, pentru a «deretica lumea înainte de praznic». Așa cum se întâmplă în paginile ce urmează”. Mihai Maci

„Revoluția nu este doar un eveniment care ucide, cât mai ales un simbol care ucide, dublat de o letală simulare menită să mascheze râurile de sânge în care orice ideologie se cufundă. Revoluția – ca eveniment disruptiv în mersul aparent ritmic al istoriei – reprezintă cu adevărat un punct de reconstituire a fundamentelor, o articulare definitivă a «viitorului». Intuind că schimbarea cadrului în care ființa umană viețuiește nu este suficientă pentru conturarea unei lumi noi, revoluționarii francezi – adevărați tributari ai Iluminismului – au realizat că singura șansă pentru reușita unui astfel de demers necesită înfăptuirea hybris-ului suprem: crearea unui nou om. Adepții Luminilor, «mari simplificatori» ai istoriei – după cum îi definește Herder –, nu vor propune, în realitate, decât o religie contrafăcută, o falsă spiritualitate construită pe fetișul unei rațiuni arogante ce va transforma ființa umană din creație a divinității într-un atom social însingurat și presupus auto-suficient. Odată puse în mișcare, roțile dințate ale mașinăriei sociale revoluționare zdrobesc orice inițiativă care îi amenință bunul mers. Decapitarea regelui reprezintă ruptura eliberatoare a angrenajului, adică lipsirea acestuia de orice punct incomod de decizie suverană și neașteptată, lăsându-l să funcționeze mecanic, predictibil și calculat spre edificarea noii societăți. De acum, mașina merge singură.” Horia Ciurtin