First Ladies, de la Eleanor Roosevelt la Hillary Clinton (III)

Gennifer, Paula, Monica…

În primul episod al serialului “Infidelitățile președintelui”, din 23 ianuarie 1992, Bill Clinton telefonează lui Hillary pentru ca s-o avertizeze de apariția unui tabloid care anunță că, de doisprezece ani, el are o relație cu Gennifer Flowers. În a doua parte a serialului, la 18 decembrie 1993, David Kendall tulbură ambianța de sărbătoare a unei mese de Crăciun când citește, de față cu First Lady, un lung articol apărut în American Spectator. Aceasta este o publicație lunară de dreapta, cunoscută pentru luările de poziție împotriva administrației în exercițiu. “Este foarte, foarte urât…”, spune David Kendall. Patru polițiști din Arkansas, foste gărzi de corp ale lui Bill Clinton, pretind că i-au procurat femei pe vremea când era guvernator. Articolul, scris de David Brock, conține inexactități ușor de dovedit, dar statutul informatorilor dă totuși credibilitate dezvăluirilor. Afacerea este imediat botezată Troopergate. În articol nu este citat niciun nume de femeie, dar una dintre ele se recunoaște. Împinsă de Cliff Jackson, un vechi adversar al lui Bill din Arkansas, Paula Corbin Jones ține o conferință de presă pentru a-și spăla onoarea. Contrar așteptărilor soților Clinton, Paula Jones nu atacă publicația American Spectator pentru calomnie, ci îl acuză pe președinte de hărțuire sexuală. La 6 mai 1994, cu două zile înaintea expirării perioadei de prescriere, Paula Jones intentează un proces președintelui Statelor Unite și cere șapte sute de mii de dolari daune morale și materiale.

Acțiunea sa în justiție este sponsorizată de Institutul de studii juridice Rutherford, institut care lucrează pentru dreapta fundamentalistă. Avocații președintelui credeau că cererea ei va fi respinsă datorită unei plângeri inadmisibile, dar a fost o apreciere greșită a situației, căci Curtea Supremă lasă procedura să-și urmeze cursul. În consecință, Paula Jones are voie să citeze martori, inclusiv pe președintele Statelor Unite. Bill Clinton depune mărturie sub jurământ, la 17 ianuarie 1998. El face aceasta fără să știe că, în ajun, Kenneth Starr obținuse de la Janet Reno o extindere a mandatului de anchetă pentru a găsi o lacună în mărturia președintelui. Capcana se închide. În mass-media apar zvonuri care lasă să se înțeleagă că mărturia lui Bill Clinton contrazice alte mărturii în legătură cu relația sa cu o stagiară de la Casa Albă. Planul lui Kenneth Starr apare acum în mod foarte clar. Depoziția sub jurământ în ceea ce-o privește pe Paula Jones avea ca scop ascuns să-l încurce pe președinte și să stabilească capul de acuzare de sperjur. Jurământul strâmb este o acuzație foarte gravă care duce la demisie sau destituire.

Miercuri 21 ianuarie, patru zile după depoziția sa, Bill o trezește pe Hillary de dimineață și se așază pe marginea patului pentru a-i citi titlurile ziarelor. Acestea toate prezintă o legătură a sa cu o fostă stagiară căreia el i-ar fi cerut să mintă pe avocații Paulei Jones. Bill Clinton contestă toate aceste fapte și pretinde că Monica Lewinsky a interpretat greșit atitudinea lui.

Hillary trăiește de șase ani în ritmul falselor afirmații venind de la aceleași grupuri, un scandal în plus anunțat la marginea patului, evident, nu poate aduce nimic agreabil. Soțul ei neagă orice conduită deplasată, ea vrea să-l creadă, dar se pregătește să trăiască și să treacă printr-o nouă anchetă. În acest timp, procesul Paulei Jones este în plină desfășurare.

Kenneth Starr explorează toate pistele susceptibile să-l înfunde pe președinte. Așa de exemplu, în februarie, îi constrânge pe membrii Serviciului Secret să depună mărturie în fața marelui juriu cu scopul de a găsi elemente care să contrazică declarațiile lui Bill Clinton în procesul Paulei Jones. Este o cerere fără precedent, care ar putea avea drept consecință să distrugă încrederea reciprocă care există între Serviciul Secret și președinte și, drept urmare, securitatea sa prezentă și viitoare. Departamentul Trezoreriei, de care depinde Serviciul Secret, intervine pe lângă tribunal pentru ca cererea procurorului să fie refuzată, iar președintele Bush scrie mai multe scrisori în acest sens. Kenneth Starr nu ține cont de nicio cerere și citează douăzeci de agenți însărcinați să se ocupe de securitatea lui Bill Clinton.

Opinia publică se plictisește de acest vodevil pus în scenă de Kenneth Starr, mass-media începe chiar să bănuiască existența unei uneltiri împotriva președintelui. La 9 februarie, Newsweek titrează “Coincidență sau conspirație?”. În publicația lunară Esquire, din luna aprilie a anului 1998, David Brock retractează cele spuse, îi prezintă scuze lui Bill Clinton pentru articolul despre Troopergate, publicat în anul 1994 în ziarul American Spectator. Acest articol a condus la plângerea Paulei Jones.

La 1 aprilie, când cuplul prezidențial se află în Africa, Bill Clinton primește un telefon de la avocatul său. Bob Bennett îl informează că judecătoarea Susan Weber Wright respinge plângerea Paulei Jones din lipsă de fundamente juridice și faptice. Avocații acesteia fac apel la decizia judecătoarei, și spun că, în schimbul sumei de un milion de dolari, clienta lor este gata să închidă procesul. Președintele nu răspunde șantajului. Ecouri ajung în presă, anumite indicii încearcă să demonstreze că biroul procurorului independent este la originea acestor scurgeri de informații apărute în mass-media. Judecătoarea Norma Holloway Johnson deschide o nouă perspectivă, și anume aceea de a-l cita pe procuror. Acesta ar trebui să explice care este percepția sa în ceea ce privește confidențialitatea unui proces. Bill Clinton și Hillary abandonează provizoriu răfuiala lor cu Kenneth Starr, rezolvarea problemelor curente nu mai poate aștepta. Două călătorii sunt prevăzute, una în Africa și alta în China. După aceea, Hillary lansează programul cultural destinat celebrării sosirii noului mileniu, a cărui temă, “Să onorăm trecutul, să imaginăm viitorul”, rezumă toate speranțele sale. Un alt program, “Să salvăm comorile Americii”, vizează restaurarea și protejarea obiectelor și siturilor istoriei americane. Călătoriile din această primă jumătate a anului se termină la Seneca Falls, acolo unde a început, în urmă cu o sută cincizeci de ani, prima campanie în favoarea dreptului de vot al femeilor, campaniile condusă de Elizabeth Cady Stanton și Susan B. Anthony.

La sfârșitul lunii iulie, Hillary Clinton află că Kenneth Starr a negociat cu Monica Lewinsky un acord care o protejează de urmăriri judiciare. Stagiara americană cea mai celebră din lume depune mărturie la 6 august, în fața aceluiași mare juriu din procesul Whitewater. Președintele este citat să se prezinte. Consilierii săi juridici se opun ideii, dar prea multe considerente intră în joc, în primul rând, alegerile de la jumătatea mandatului. Și Hillary îl încurajează să depună mărturie, ea nu vede niciun motiv de neliniște la orizont, este, “pur și simplu, încă o povară de înlăturat”. Această povară se îngreunează și mai mult datorită faptului că președintelui i se cere o probă de sânge, fără să i se facă nicio precizare asupra motivului acestei cereri.

Hillary nu acordă nicio atenție cuvintelor consilierului ei juridic, Bob Barnett, când, la 14 august, în Salonul Oval galben, acesta pe de o parte, o reconfortează, iar pe de altă parte, o chestionează în legătură cu atitudinea pe care ar avea-o dacă Kenneth Starr ar mai găsi un nou element. “Ținând cont de ceea ce știu, nu voi crede nimic din ce va spune sau va face… soțul meu are defecte, dar nu m-a mințit niciodată.”

Fragmente din First Ladies, de la Eleanor Roosevelt la Hillary Clinton. În pregătire la Curtea Veche Publishing. Traducere de Olimpia Coroamă