Fiscalitatea este mai mult decât cotă de impunere!

Nu sunt în totalitate de acord cu punctele de vedere care leagă reformele fiscale, (înțelese ca demersuri constructive menite să îmbunătățească starea fiscalității în dublu sens, adica atât pentru contribuabil cât și pentru stat) în exclusivitate de creșterea sau diminuarea cotelor de impunere.

Matricea justiției fiscale s-a schimbat în sensul că de la comutativitate s-a trecut la distributivitate, adică de la progresivitate s-a trecut la proporționalitate înțeleasă ca modalitate de înfăptuire a justiției distributive. Într-un astfel de sistem cota de impunere este un element la fel de important ca și celelalte aspecte. Mă refer la sarcina administrativă, spre exemplu.

Nu vreau să insist asupra rolului justiției distributive în materie fiscală (în acest sens este articolul din ZF) ci doar să arăt câteva măsuri care pot contribui atât la (a) îmbunătățirea stării de bine a contribuabilului, cât și la (b) eliberarea de numerar în economia reală.

Aceste măsuri nu au nevoie de compromisuri politice majore pentru a fi implementate ci au nevoie doar de un specialist birocrat preocupat de acest fenomen și atent la ceea ce se întâmplă în jur. Domnul Drăgoi pare să aibă această caracteristică, motiv pentru care-i propun măsurile de mai jos. Și încă ceva, aceste măsuri au în vedere contribuabilii de bună credință și preocupați de respectarea legii iar nu pe cei puși pe căpătuială pe seama fiscului.

(1) Accesul la justiție în materie fiscală.

La acest moment în fața instanțelor judecătorești este o problemă tehnică reală cu privire la accesul la justiție în materie fiscală. Totul pleacă de la o dispoziție întâmplătoare a Codului de procedură fiscală, care este interpretată în mod comod, distructiv pentru raportul fiscală și nejuridic, atât de către judecători cât și de către organele fiscale, iar prin raportare la o conduită preponderentă a autorităților din această sferă de acțiune – tăcerea, nesoluționarea în termen a cererilor formulate de contribuabili, se ajunge la un blocaj total. Foarte pe scurt: dacă fiscul nu-ți soluționează cererea formulată, nu poți merge în fața judecătorului pentru a cere să-ți se facă dreptate, întrucât judecătorii interpretează Codul de procedură fiscală în sensul că este nevoie să aștepți răspunsul organelor fiscale, ceea ce poate dura de la 6 luni la mulți ani.

Ce înseamnă aceasta în termenii economiei reale? Foarte simplu: să presupunem că organele fiscale vin în inspecție fiscală, abordează neprofesionist și formalist acest control, constată că respectivul contribuabil are de plătit o anumită sumă către stat, procedează la executarea acestuia, în sensul că-i ia banii, iar contribuabilul se vede nevoit să încerce să atace în justiție respectiva conduită. Banii sunt luați de fisc din economia reală, de la investiții, salarii, etc. Contribuabilul, cel mai probabil, își va recupera banii peste 2 ani de zile, și aceasta sub forma compensării.

Eu nu spun să nu se facă inspecții fiscale, ci spun doar să se modifice Codul de procedură fiscală (eu apreciez că ar trebui interpretat corect, dar cum acest lucru nu se poate) astfel încât contribuabilul să aibă acces la justiție în termen eficient pentru a încerca să-și întoarcă banii luați în producție. Un singur articol trebuie nuanțat astfel încât să rezulte evidența. Nu am o privire globală asupra fenomenului însă prin prisma profesiei cunosc cazuri de sute de milioane de Euro blocate în felul acesta.

(2) Nesoluționarea deconturilor de TVA.

Cu privire la decontul de TVA, organele fiscale au două abordări: fie nu soluționează decontul de TVA, fie îl soluționează dar nu restituie suma din decontul de TVA. Ambele situații determină blocaj de numerar în economia reală. Nu-și poate cineva imagina ce este în stare fiscul să facă pentru a evita soluționarea deconturilor de TVA, respectiv restituirea sumelor din decont. Organele fiscale au avut întotdeauna o gândire secvențială, în sensul că au privit decontul sau suma din decont ca fiind un aspect al relației dintre fisc și contribuabil, și nu au încercat să plaseze acest fapt într-un context mai larg al economiei reale. Este tot o chestiune de preocupare.

(3) Respectarea termenului de 45 de zile de soluționare a cererilor.

Codul de procedură fiscală stabilește un termen de 45 de zile pentru soluționarea de către organele fiscale a cererilor formulate de contribuabil. Acest termen nu este mai niciodată respectat, în sensul că respectivul contribuabil nu primește un răspuns la cererea sa. Nu mai zic nimic despre faptul că doar în materie fiscală termenul este de 45 de zile, iar în restul raporturilor cu organele administrative termenul este de 30 de zile. Aici vorbesc doar despre faptul că nerespectarea acestui termen este, de asemenea generatoare de blocaje (nu ai acces la justiție, nu poți să-și continui activitatea pentru că nu ai autorizațiile necesare, etc). Și aici soluțiile sunt simple, în sensul că fie, prin decizie politică se respectă termenul legal, fie se modifică legea și se impune ca fiind imperativ acest termen.

(4) Egalitate în materie de restituire a taxelor și impozitelor.

Senzația mea este că statul are bani dar fie nu știe să-i folosească, fie nu-i folosește, pur și simplu.

Există cazuri în care statul trebuie să restituie taxe și impozite plătite și încasate pe nedrept. Într-o astfel de situație momentul de când încep să curgă dobânzile pentru aceste sume este de asemenea generator de blocaje. Dobânda începe să curgă din momentul în care contribuabilul a formulat cerere de restituire a taxelor și impozitelor, ceea ce-i diferit de situația în care contribuabilul plătește dobânzi, acestea începând să curgă din momentul în care temenul legal a expirat.

De ce la dobânzile de plătit, statul trebuie să aibă un tratament diferențiat? Dincolo de argumentele juridice care pot fi aduse pentru a combate această situație, este în continuare problema numerarului: statul evită să elibereze numerar în economia reală.

(5) Debirocratizarea sistemului de plăți a taxelor și impozitelor.

Aici două constatări se impun cu forța evidenței: (a) numărul foarte mare de procese cu fiscul care poartă exclusiv asupra unor aspecte formale și numărul foarte mic al acestor procese care privesc aspecte de fond, de substanță, respectiv (b) rapoartele Băncii Mondiale cu privire la birocrația fiscală, dar în special relative la numărul de plăți necesare pentru stingerea taxelor și impozitelor.
Nu vorbesc de numărul taxelor și impozitelor ci doar despre modalitatea de plată a acestora. Or sub acest aspect apreciez că un sistem debirocratizat de plată a acestora poate face uitat numărul suficient de mare al taxelor. De ce vectorul fiscal nu se extinde asupra tuturor taxelor, contribuțiilor și impozitelor pe care contribuabilul trebuie să le plătească, respectiv plata să se facă într-un singur cont iar statul să distribuie acești bani cum apreciază?

(6) Școala de fiscalitate care să genereze specialiștii preocupați de acest sistem.

Am să o spun foarte deschis: multe din problemele fiscalității vin din nepreocupare, însă la fel de multe probleme vin din lipsa de educație fundamentală tehnică în acest domeniu. Nu există nici o minimă preocupare pentru creșterea gradului de educare a sistemului; nu am văzut nicio schimbare în ultimii 10 ani în abordarea fenomenului; nu există nici măcar încercarea formală de a deschide o școală de fiscalitate. Nimic. Or toate aceste inacțiuni, continuate din timpuri imemorabile sunt generatoare de blocaje. Astfel interpretăm Codul de procedură fiscală pentru a susține comoditatea funcționărească, redactăm Codul fiscal într-o manieră haotică, facem inspecții fiscale și nu știm pe ce să ne uităm, etc.