Fizico-chimice

Printr-a XI-a sau a XII-a, nu-mi mai aduc aminte bine, studiam la literatura “Mistretul cu colti de argint” al lui Doinas si “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” a lui Blaga.

Pe prima o invatasem pe dinafara (cred ca o stiu si acum), pe cea de-a doua nu, pentru ca mi se parea seaca, expozitiva, programatica, lipsita de fior. Ma tot straduiam sa o si simt, nu doar sa o inteleg si nu izbuteam sa intru pe lungimea de unda care m-ar fi facut sa vibrez. N-am reusit niciodata, desi mi-am ales la teza de licenta structurile verbale la Arghezi, dar si la Blaga.

In vremea liceului, ca mai toti copiii acelei perioade, eram indragostita de fizica, participam la olimpiade pe tara, ma rog, incercam (cu succes) sa-mi neg pornirile poetice si sa fiu “in randul lumii”, sa ma pregatesc pentru ceva tehnic (era o lume de ingineri!), sa cultiv spiritul pozitivist, care te fereste de incertitudini si de dubii, Doamne fereste, metafizice.

Ce reconfortant e sa crezi ca toate efectele au o cauza certa, ca totul e controlat de ratiune, ca minunile sunt o inventie demontabila cu ajutorul revistei “Stiinta si Tehnica”! M-am indragostit insa rau de tot si intreg esafodajul s-a facut praf, tara si familia au pierdut un inginer, iar eu am descoperit cutremurata versul macedonskian “Din real iesit afara, nu mai esti ca orisicare”.

De ajuns n-am ajuns niciodata sa dispretuiesc progresele stiintei, descoperirile si inventiile care ne fac viata mai usoara, dar uneori parca n-as vrea sa aflu ca dedesubtul unui mister, al unei minuni se dovedeste a fi ceva simplu, clar, explicabil. Recitesc poezia lui Blaga, o inteleg mai bine in axul ei programatic si incerc sa ma linistesc la gandul ca va ramane mereu ceva neexplicat, ceva aburos, o fereastra prin care sa iesi din real afara. Altfel cum as respira?

Cu niste ani buni in urma, cineva mi-a vorbit despre hormonii fericirii, despre feromoni, mi-a explicat cate ceva din mecanismul fizico-chimic al declansarii lor si asa a reusit sa ma intristeze pentru o seara intreaga.

La vreo cateva zile dupa ce am vazut filmul “Alexander”, deschid televizorul si un foarte serios si bine-intentionat om de stiinta imi darama si mitul curajului. E vorba adica despre dopamina, o substanta pe care o secretam in situatii de primejdie si de care organismul se “indragosteste” si-i tot vine sa o secrete. O substanta care iti atenueaza simtul de conservare, te face nepasator la primejdie. Si uite asa devii curajos. Un curaj fizico-chimic al carui opus nu e lasitatea. Lasii nu au carenta de dopamina, ci doar carente morale. Lasitatea nu are explicatii stiintifice. Deocamdata.