Fluturas, tu mai ai aripioare?

Am fost si eu, ca si alti oameni de cultura romani, tinta unei anume curiozitati manifestata fata de cineva venit din Romania. O intrebare pusa frecvent e : “Cum merg lucrurile in Romania?”, cu varianta: “S-a mai imbunatatit situatia?” Rareori o pui tu, roman, cuiva din Anglia sau din Franta; cat despre America… Odata am intrebat o cunostinta din Anglia daca lucrurile s-au mai imbunatatit la ei (era guvernarea Thatcher). S-a uitat la mine destul de bizar. Omul n-o placea pe celebra doamna, nu despre asta era vorba, ci de faptul ca eu ii puneam aceasta intrebare care e, de regula, pusa celor aflati intr-o dificultate istorica majora, fie ca e vorba de un razboi, civil sau nu, de o dictatura. Sau de mizerie ori saracie.

Mi se pare ca o dificultate majora pentru noi nu este sa ne imaginam cum vom ajunge din urma Occidentul: acquis-ul comunitar, FMI etc. actioneaza ca lucratorii de la metroul japonez care, cu manusi, la ore de varf, ii imping pe calatori in vagoane ca sa poata pleca trenul din statie, ci, mai degraba, cum sa ne apropriem timpul pe care il traim, sa il imaginam ca fiind al nostru din punct de vedere constructiv: cosmarul Razboiului rece, cursa inarmarilor, sunt evident inlocuite acum cu visul intrarii in plutonul european. Contabilitatea europeana a capitolelor procesului de aderare determina caracteristicile unui proces de negociere extrem de sensibil: raportul intre standardele comunitare si vointa de imaginare a unui viitor propriu al unei natiuni este, insa, departe de a fi imaginat corect. Din aceasta cauza, la fel ca in celebra piesa a lui Samuel Beckett, Asteptandu-l pe Godot, unde doi vagabonzi vin la o intalnire fixata de un intermediar cu Godot – despre care nici unul nu stie cine este -, amanarea la nesfarsit a lui ce ar trebui sa fie, a destinului, sa zicem, lasa loc unui desert parcurs anevoie unde speranta intalnirii (care, teoretic ar rezolva toate problemele) este concurata dramatic de imensul rezervor de frustrari, anxietati si incertitudini care exista acum.

Spre deosebire de alte tari iesite din comunism, in Romania cultura e privita in continuare ca o cadana din haremul unui pasa, capricios fireste, caruia i se aminteste, reluand cuvintele unei arii, ca “fluturasul” nu mai are aripioare si atunci pasa mai arunca ceva bani pentru un val, pentru niste farduri. Pentru ca relatia economicului cu actul de cultura este inca firava, finantarea din banul public e cautata in continuare cu insistenta, fapt care perpetueaza, pentru ca politicul conditioneaza nepermis de mult, un “model” agreat de multi dintre creatori si inainte de 1989. Atunci cand finantarea aceasta va merge mai degraba spre consolidarea statutului creatorului de cultura decat spre aceea a realizatorului de evenimente culturale, “fluturasul” ar putea sa zboare.