FOILETON/ Adelina, ma chere (II). Accidentul

Si brusc se evaporă chicotind exact când prind cu coada ochiului roșul semaforului pe lângă care trec cu 50 la oră. Nu mai apuc să pun frână, dar reușesc să mă inclin peste volan, să mă rog să nu-mi apară in față vreun biciclist, vreun pieton. Din stânga vine urlând un Audi galben, același model ca si cel pe care l-am scăpat din frâu eu. Am timp să văd că e un taxi care se scurge prin fața botului meu. Ii văd și pe cei doi oameni aplecați in față, incercând parcă să impingă mașina mai repede. A trecut partea din față, prima portieră, a doua. Hai, Doamne-ajută!, poate scap cu bine. Dacă scap acuma jur să mă las de fumat, de șampanie, de Adelina. O să mă intorc cu 3 cm de cenușă in cap la dl Turban. Zbaang! izbesc vaporul galben la pupa, il intorc in loc, il incolăcesc in jurul semaforului de lângă teatru. Sunt buimac. Cobor și mă holbez prostit la botul mașinii mele, la radiatorul spart care se scurge ca beșica unei vaci. Imi dau seama că sunt vinovat și mă intorc spre victimele mele să văd in ce hal sunt. In inimă am groază: dacă au mierlit-o? Din mașina boțită sare o victimă la vreo 45 de ani cu două bâte in mâini. O privesc prostit. Victima se apropie zbierând: de ce n-ai oprit la roșu, mă? grijania mă-tii! și trosc o bâtă in genunchiul meu drept și trosc o altă bâtă in capul cu cozoroc scurt. Loviturile mă trezesc – il prind de mâini, ii spun cu blândețe: termină, mă! De unde mai inainte centrul era pustiu ca o savană, acum ieșiseră ca din pământ câteva zeci de bursuci. Se ridicau pe picioarele din spate, fonfăiau, țopăiau de jur imprejur: băi, i-ai distrus omului taxiul! cu ce-o să-și mai câștige pâinea? era biroul lui. Cum o să se descurce omul cât o să-i stea mașina in service? Da, băi, da’ e tablă, bă, nu-i dai omului in cap pentru asta. tabla se mai face, da’ capu’ cu ce-l repari? Vine un aro al poliției. Curcanii il cunosc pe taximetrist. Sunt intrebat ce s-a intâmplat. Le zic că sunt incepător, nu pilotez vapoare decât de trei luni. Am vrut să pun frână, dar piciorul mi-a alunecat pe pedala de accelerație. Se poate așa ceva? intreabă o uniformă. Posibil, răspunde cealaltă, impresionată de povestea cu bâtele relatată de niște bursuci, partizani ai mei. Căci da, oricât de ciudat ar putea să pară, am avut și eu simpatizanți câteodată. Trebuie să mergem la poliție pentru declarații. Eu mă urc in mașina curcanilor, victimele vin cu taxiul, după ce-l descolăcesc de pe semafor. Vaporul meu fusese tras in fața teatrului, să nu polueze peștii din intersecție. In Aro mă trezesc spunându-le sticleților că nu ințeleg cum de s-a putut intâmpla una ca asta. Sigur e un blestem la mijloc. Blestem, auzi, blestem! Haha hihi hăhă! Gata, le-am câștigat definitiv simpatia. Bă, da și Tuglea ăsta, cum să-i dea băiatului in cap cu bâta de baseball? Pentru o amărâtă de tablă! E și el incepător, se intâmplă. Așa scap și de verificarea alcoolemiei. Ajungem. Completăm actele. Permisul mi-a zburat pentru trei luni undeva in țările calde. Mulțumesc, Adelina! Ieșim. Pe strada Vârful-cu-dor e pustiu. Mă intorc in centru cu mașina victimelor. E puțin buclată, dar merge, chiar dacă șonticăit, ca o bicicletă cu opt la roată. Mă opresc tălâng la vaporul cu beșica spartă. Trebuie să chem pe cineva. Taximetristul mă intreabă: ai pe cine să chemi? Ihi, am, ne vedem mâine la asigurări. O iau inapoi 200 de metri până la casa vară-mii. Strig cu jenă. Nimic. Caut pietricele și le proiectez in geamurile apartamentului de la etajul 1. E o casă veche de 200 de ani, cu parterul al dracu’ de inalt. Acu’ două secole băieții făceau geamurile mult mai trainice. Pietricelele ricoșează din ele ca din stâncă. Inapoi in intersecție. Imi dau seama că piciorul drept mi se bălăngăne. Genunchiul stă să iasă din șuruburi. Mă pipăi la urechea dreaptă și simt că după ea s-a format un cucui imens care mă face clăpăug. De supărare nici nu simțisem loviturile. In intersecție dau peste taximetrist. Răscolește cioburile. Mi-am pierdut numărul din spate, aha, uite-l! ce faci? Mă chinuiesc să găsesc un telefon, să chem paza de coastă. Vede că imi trag un picior după mine. Iși aduce aminte de ce și-l apucă remușcările sau frica. Poți să vii să suni de la mine, dacă vrei. N-am incotro, e unica soluție. Victima stă și ea intr-o casă austro-ungară, la două străzi de mătușă-mea. Nevastă-sa imi aduce telefonul negru, de infanterie, din altă cameră. Declanșez alarma in familion. Intre timp, victimele se dau de ceasul morții. Imi povestesc cât s-au chinuit să-și modernizeze mașina, s-o vopsească, au două fete la facultate in Cluj, au muncit din greu să-și schimbe perdelele. Vrei o țigară? Da. Si iarăși: fetele! O clipă mă sperii să nu se ducă după poze. Na, că mă trezesc și insurat in schimbul reparațiilor. Nu că n-ar fi chit, dar nu-mi pot permite s-o pierd pe Adelina. Pe ea trebuie s-o iau de nevastă, ca să mă răzbun. Vrei permisu’ inapoi? hai, mă, zi, il vrei? Lăsați, imi prinde bine suspendarea, să casc mai bine ochii pe viitor. O asemenea demnitate ii lasă descumpăniți. Se așteptaseră să pun botu’, să-mi ceară bani ca să mă facă din nou cu carnet. Ce nu știu ei e că peste șase zile plec spre capitală. Or, acolo ești mai rapid dacă umbli sau dacă folosești trotineta. Numai de mi s-ar face bine piciorul până atunci, să pot impinge. Le mulțumesc, mai servesc două țigări și ies. Cobor o scară vopsită in negru, incolăcită ca un melc. Mă ia amețeala – fir-ai tu să fii, Adelina! Intr-o jumătate de oră trage lângă vapor rabla lui unchiu-meu, popă-colonel la penitenciar. In dreapta lui e taică-meu in pijamale roz. Coboară. Unchiu-meu se hlizește sarcastic, deși ii vine să caște intr-una. Taică-meu e sobru, i s-au inecat corăbiile – unde mai găsesc eu radiator de Audi 80? Are și el dreptate, e o mașină de douăzeci de ani, a dat 1.000 de mărci pe ea. Musai să le descriu accidentul. Reiau faza cu alunecatul piciorului de pe pedală. Mă cred și ei. N-am remușcări mari pentru că mă ințeapă genunchiul, iar peste vreo zece ani tot o să le spun adevărul… Unde-i mașina lu’ ăla? E departe de aici? Nu, la două străzi. Hai s-o vedem, să știu la ce să mă aștept. O luăm din loc. Nu pot ține pasul cu ei. Iși dau seama și mă intreabă dacă m-am lovit in accident. Le povestesc tărășenia. Fantastic! Imediat iși schimbă atitudinea. Vedem celălalt vapor cu curul zdrobit și ne intoarcem acasă. Sunt depus in pat, toată lumea mă cocoloșește. Aș putea avea o comoție, ceva, poate sunt ultimele ore pe care le petrec cu ei. E de ințeles. Acum regret că mi-au suspendat permisul de conducere. Aș fi putut face zob câte o rablă pe lună. Cocoloșeala merită orice sacrificiu. De dimineață vine unchiu-meu să ne ia. Prima direcție e medicul legist. Intru in spital trăgând piciorul după mine ca un băiețel care-și trage căluțul din lemn cu rotile. Cei doi insoțitori mă susțin de subsuori. Cheliosul de legist cu urechi de iguană nu se lasă impresionat. Mă face să aștept, apoi se uită rapid și scrie certificatul medico-legal. Cum, așa simplu? uitați-vă mai atent, l-a ciomăgit de l-a lăsat lat. Păi n-are la picior decât o contuzie, iar la cap – imi clăpăugește urechea – e doar o zgârietură. Si cum, nu-i faceți o tomografie? dacă o să aibă repercusiuni peste vreo 2 ani? Legistul plictisit rău: nu cred, are figură de om cu capu’ solid, tare. La naiba! Demarăm spre firma de asigurări. La 10 avem intâlnire cu cealaltă victimă. Parcăm lângă cofetăria Libelula. Coborâm și adulții iși iau pe ei gecile de piele și ochelarii de soare intunecați. Men in black de sus până jos, doar că rotofei și negricioși, ambii. Mă prăbușesc pe antebrațele lor pietroase și intrăm. La un minut după noi ajunge și piciorul lovit, moale ca un leuștean. Victima stă pe un scaun, in fața biroului agentului de asigurări. Când ii vede pe cei doi malaci in piele neagră târându-mă de-a lungul coridorului ințesat de călăi și victime, se schimbă la față. Taică-meu se intoarce spre mine și, de la inălțimea celor 1,60 m ai lui, mă intreabă calm, extrem de calm: el e? Ahă! se intoarce lent și-l fixează prin lentilele așa de inchise incât mă mir că nu se impiedică de scaunele din jur. Il fixează și unchiu-meu. Eu mă strâmb de durere când imi aduc aminte de zgârietura din spatele urechii. Ai avut noroc că nu eram acolo-n seara aia! Acum tu ți-ai fi târât picioru’ și capu’, nu fiu-meu! Aăă, eu… zău… gândiți-vă… aripa infundată… și incolăciți in jurul semaforului… Taci taci taci! să n-aud nimic! dacă face tumoare la creier sau la genunchi, știi unde-ajungi, nu? Din volumul in pregǎtire “Instrucțiuni de folosire a pǎrului alb”

Va urma