FOILETON/ Asasinul lui Kierkegaard (V). Vești din spatele gratiilor

M-am trezit cu directorul inchisorii de la Valea Lupului la ușa catedrei. Aștepta răbdător, ca in vremea studenției, să iasă cineva pe care să-l intrebe dacă sunt inăuntru și, eventual, in ce stare de spirit mă aflam. N-a fost nevoie, cel care i-a apărut in față fiind chiar eu. S-a ridicat, m-a salutat, dându-mi răgaz să-l recunosc. Nu-l uitasem, bineințeles, dar prezența lui aici mă derută puțin. Era la Cluj de câteva zile, la un seminar organizat de Direcția Penitenciarelor pentru țările cu care ne invecinam. Venise să mă vadă, dar mai ales să mă informeze care era situația lui Pavel Apostol. Ca să aducă vorba despre ceea ce-l interesa, incepu cu scrisorile, mărturisindu-mi că, pentru el, sunt o lectură mai mult decât interesantă. Le citise? Crezu că uimirea mea e de circumstanță, dar se strădui totuși să-mi explice, cu menajamentele de rigoare (nu putea să se arate mirat de ignoranța mea) că era de datoria lui s-o facă. Apoi, după o așteptare răbdătoare, in care eu ii pusei tot felul de intrebări cu și fără sens, oftă mai mult ca să-și justifice indrăzneala de a trece la ceea ce făcea obiectul vizitei lui: – Ne face greutăți deținutul Apostol… am fost nevoiți să-i aplicăm, pentru un timp, regim de izolare severă. Imi relată că, fără nimic care să dea de bănuit, Apostol il incitase pe un nenorocit, jumătate nebun – dar cine stă să-i separe, pentru că accese de demență au aproape toți – să-l injunghie pe cel care-i luase protejatului nostru banii la barbut. Apostol juca barbut?! Ba bine că nu, tot ce primea de la o societate matematică din America punea la bătaie la jocul cu zaruri din pâine. Fostul meu student, acum director al inchisorii de maximă siguranță de la Valea Lupului, se arătă ingrijorat de timpul pe care mi-l răpea. Imi dădu prilejul să-i spun, fără să par că vreau să-l expediez, că peste un sfert de ceas intru la curs, dar apoi imi veni ideea să-l invit la masă la Clubul Universitarilor. Fu incântat peste măsură. Venii insă insoțit de Dumitru Dalbu. Intimidat la inceput de prezența acestuia, găsi in scurt timp in profesor un interlocutor volubil și interesat. Aproape ignorându-mă, vorbiră indelung despre psihologul Pierre Janet și conduitele terțiare, evocându-l in context pe românul Mihail Ralea, cu a sa teorie a amânării. Găsi totuși prilejul să-mi spună și pentru ce ținuse să mă intâlnească: – Apostol nu e deloc un deținut-model. Dar mai ingrijorător e că abuzează de relațiile privilegiate cu universitatea transilvană. De ce natură sunt abuzurile, ei bine, ele nu se manifestă specific, ci generalizat, ca refuz de acomodare. Pentru el, toleranța și cooperarea există doar când e vorba să fie pretinse celorlalți. N-are nici un fel de criterii… Negăsind in ochii bulbucați ai lui Dalbu incuviințarea pe care o solicita, părea că așteaptă măcar de la mine ceva incurajator. Ca să nu-l dezamăgesc, ii pusei prima intrebare care-mi trecu prin minte: – Voia doar să-l sperie pe cel injunghiat sau să-l omoare? Se grăbi să-mi răspundă Dalbu, sincer amuzat: – Lama unui cuțit infipt in pântece refuză astfel de nuanțe, nu crezi? Fostul meu student, căruia imi dădui seama busc că-i uitasem numele, amintindu-mi doar că avusese o surprinzătoare teză despre Beda Venerabilis, dădu energic din cap: – Asta-i, bineințeles, nu putem aprecia totuși prea nuanțat comportamentul unui deținut in inchisoare. Apoi Dalbu redeveni serios, ingrijorat: – Se vede treaba că nu-i sunt de-ajuns crimele din imaginar, la care il tot incităm. Directorul inchisorii aproape sări de pe scaun: – Chiar așa, asta nu indrăzneam a vă spune. Ucigașul lui Kierkegaard il impinge pe Apostol să revină prin violență in pragul realului. Poate emoția, poate anumite scrupule il determinaseră pe domnul director să nu găsească exact cuvintele care-i stăteau pe limbă. Dar și așa imi dădui seama că suntem acuzați, aproape direct, de ceva grav. In mintea acestui tânăr, oricare dintre noi doi, adică eu și profesorul Dalbu, il puteam intruchipa pe ucigașul lui Kierkegaard, că fiecare din noi putea fi entitatea care-l il indemna pe Apostol la rele. Spusese “să treacă prin violență pragul realului”, adică să reinceapă seria crimelor. Il privii cu intensitate pe profesorul Dalbu. Era impasibil, aproape plictisit. Asta putea insemna, in ce-l privește, că avea aceeași teamă. Dar mă inșelam. – Dumneata, domnule Mihai Miclea (făcuse efortul să-i rețină numele) in care cerc al Infernului dantesc ți-ai plasa inchisoarea? – i se adresă el de-acum temutului director. Parcă anume așteptând intrebarea, tânărul ii răspunse fără ezitare: – Intr-al zecelea, adică in teritoriul răului la care italianul nici nu s-a gândit. După cum se vede, am cucerit un ținut in care orice transfigurare devine contradicție in termeni sau haos total. In locul lui Apostol nu sunt deloc sigur că aș fi fost mai temperat sau mai ințelept, dacă temperat și ințelept inseamnă să nu sari la gâtul oricui iți iese in cale. Era ceva. Dar adevărata surpriză veni abia la sfârșit, când ne inștiință, cu zâmbet larg, ce se voia fermecător, că Apostol a făcut demersuri legale să fie transferat la Aiud, la doar cincizeci de kilometri de Cluj. – Il susțin, spuse, mai ales că are argumente extrem de solide. – Da – făcu Dalbu, luat prin surprindere – și care ar fi acelea? Mihai Miclea urmări cu privirea incețoșată o nălucă de care părea a se fi atașat, rostind cu voce tărăgănată: – Argumentele lui cele mai solide sunteți chiar Dumneavoastră, domnilor! Abia a doua zi mintea mi se mai limpezi: șef de pușcărie nu putea fi, desigur, decât un mare ticălos. * Printre filele provenite de la Pavel Apostol și neselectate de mine, Dumitru Dalbu imi intinse – la o scurtă agapă intr-o mizerabilă cârciumă cu bucate tradiționale, de curând apărută intr-un cartier al Clujului, Apahida – și una pe care aș fi putut jura că n-o văzusem niciodată. Textul era nu mai lung decât al unei ilustrate pe care se insăilează salutări din locuri exotice, prietenilor care n-avuseseră șansa să ajungă și ei acolo. O citii repede: “Lui Soren ii trecu prin minte o idee care-l bucură și-i oferi calmul necesar pentru a o dezvolta – scria Apostol cu creionul, neglijent și lăbărțat. In ultimul timp, unele intâmplări și viziuni, mai mult sau mai puțin coerente, il puseseră in situația să se gândească la femei ca la o coabitare veșnică a bărbatului cu păcatul. Era tot mai convins că sufletul femeii emană din belșug sinceritate și afectivitate, poate anume pentru a-i reaminti bărbatului că apariția ei in lume echivala cu amputarea lui. Coasta lui Adam, dislocată chirurgical de insuși Dumnezeu cel atotputernic, reprezenta echivalentul unui disconfort existențial resimțit de bărbat aproape tot timpul. Poate că Dumnezeu a uitat să-i spună lui Adam că-și poate reface identitatea suprimând ideea de femeie. Cu timpul, amnezia divină devine lege, iar Noe e obligat să țină echilibrul perfect, primind pe corabie doar cupluri indestructibile. Acum femeia, oricum mai păcătoasă decât bărbatul, ispititoarea ispitită, se poate plasa intr-o lume intermediară. A o suprima devine, pentru bărbat, o experiență inițiatică, recuperarea totalității. A o ucide in acest scop e un gest de inspirație demiurgică. Dar, in același timp, el redobândește și ințelepciunea deplină, pe Sofia, fecioara divină, menită să-i țină tovărășie in eternitate”. Rămăsei puțin pe gânduri. Tonul era al unui neofit care, citindu-l pe Guenon il rezumă, stupid și vulgar la o sindrofie cu femei trecute. In rest, ce să zic?, e o și mai mare tâmpenie. Il pune pe Soren să treacă printr-o experiență inițiatică strângând o femeie de gât, in loc să facă dragoste cu ea. Dalbu mă iscodi: – Ar fi fost păcat să trecem textul acesta cu vederea. – De ce?, a scris el tâmpenii și mai mari. – O fi scris, dar asta nu-i deloc tâmpenie, dacă vrem s-o utilizăm cum se cuvine in demersul nostru. – Nu-mi dau seama cum, poate sunt cam obosit sau furios. – Ești intr-adevăr și obosit și furios, dar după ce ai fost cât se poate de dezinteresat la inceput. Altfel ai fi observat că, după ce-l face pe Dumnezeu amnezic, ca să-și piardă probabil urma, o suprimă pe Sofia cea pământeană fugind cu duplicatul spiritual in eternitate sau, mai bine spus, cu ceea ce crede el că-i eternitate. Biata Sofia Nahtigal! Și bietul de mine, dacă n-am fost in stare să fac o asociere atât de simplă. Mă mai calmai, zicându-mi că poate nu era decât un joc al intâmplătoarelor coincidențe. Dar nu era. Noroc cu Dalbu, căruia nu-i puteau scăpa astfel de amănunte. Dar ce spun eu amănunte, peticul acesta de hârtie părea să ne confirme cele mai grave bănuieli. Va urma

Grigore Traian Pop s-a născut la 4 noiembrie 1939. A urmat cursurile Facultății de Istorie-Filosofie din Cluj. A lucrat ca profesor, ziarist, editor. Bibliografie selectivă: “Revista de filosofie și sociologie – Publicistica filosofică românească”, (Editura Științifică și Enciclopedică, 1979, 1983), “Titu Maiorescu: Prelegeri de filosofie” (Editura Scrisul Românesc, 1985), “Mircea Eliade și Nobelul interzis” (Editura Eurasia, 1998), “Mișcarea legionară” (Editura Ion Cristoiu, 1999), romanele: “Șarpele care-și inghite coada” (Editura Ager, 2004), “Pocher și Ringenspiels” (Editura Semne, 2006), “Eu, Toma evreul” (Editura Semne, 2008).