M-am trezit cu directorul inchisorii de la Valea Lupului la ușa catedrei. Aștepta răbdător, ca in vremea studenției, să iasă cineva pe care să-l intrebe dacă sunt inăuntru și, eventual, in ce stare de spirit mă aflam.
M-am trezit cu directorul
inchisorii de la Valea Lupului la ușa catedrei. Aștepta răbdător,
ca in vremea studenției, să iasă cineva pe care să-l intrebe dacă
sunt inăuntru și, eventual, in ce stare de spirit mă aflam. N-a
fost nevoie, cel care i-a apărut in față fiind chiar eu. S-a
ridicat, m-a salutat, dându-mi răgaz să-l recunosc. Nu-l uitasem,
bineințeles, dar prezența lui aici mă derută puțin. Era la Cluj de
câteva zile, la un seminar organizat de Direcția Penitenciarelor
pentru țările cu care ne invecinam. Venise să mă vadă, dar mai ales
să mă informeze care era situația lui Pavel Apostol. Ca să aducă
vorba despre ceea ce-l interesa, incepu cu scrisorile,
mărturisindu-mi că, pentru el, sunt o lectură mai mult decât
interesantă. Le citise? Crezu că uimirea mea e de circumstanță, dar
se strădui totuși să-mi explice, cu menajamentele de rigoare (nu
putea să se arate mirat de ignoranța mea) că era de datoria lui s-o
facă. Apoi, după o așteptare răbdătoare, in care eu ii pusei tot
felul de intrebări cu și fără sens, oftă mai mult ca să-și
justifice indrăzneala de a trece la ceea ce făcea obiectul vizitei
lui:
– Ne face greutăți deținutul
Apostol… am fost nevoiți să-i aplicăm, pentru un timp, regim de
izolare severă.
Imi relată că, fără nimic care
să dea de bănuit, Apostol il incitase pe un nenorocit, jumătate
nebun – dar cine stă să-i separe, pentru că accese de demență au
aproape toți – să-l injunghie pe cel care-i luase
protejatului
nostru banii la barbut. Apostol juca barbut?! Ba bine că nu,
tot ce primea de la o societate matematică din America punea la
bătaie la jocul cu zaruri din pâine. Fostul meu student, acum
director al inchisorii de maximă siguranță de la Valea Lupului, se
arătă ingrijorat de timpul pe care mi-l răpea. Imi dădu prilejul
să-i spun, fără să par că vreau să-l expediez, că peste un sfert de
ceas intru la curs, dar apoi imi veni ideea să-l invit la masă la
Clubul Universitarilor. Fu incântat peste măsură.
Venii insă insoțit de Dumitru
Dalbu. Intimidat la inceput de prezența acestuia, găsi in scurt
timp in profesor un interlocutor volubil și interesat. Aproape
ignorându-mă, vorbiră indelung despre psihologul Pierre Janet și
conduitele terțiare, evocându-l in context pe românul Mihail Ralea,
cu a sa teorie a amânării. Găsi totuși prilejul să-mi spună și
pentru ce ținuse să mă intâlnească:
– Apostol nu e deloc un
deținut-model. Dar mai ingrijorător e că abuzează de relațiile
privilegiate cu universitatea transilvană. De ce natură sunt
abuzurile, ei bine, ele nu se manifestă specific, ci generalizat,
ca refuz de acomodare. Pentru el, toleranța și cooperarea există
doar când e vorba să fie pretinse celorlalți. N-are nici un fel de
criterii…
Negăsind in ochii bulbucați ai
lui Dalbu incuviințarea pe care o solicita, părea că așteaptă măcar
de la mine ceva incurajator. Ca să nu-l dezamăgesc, ii pusei prima
intrebare care-mi trecu prin minte:
– Voia doar să-l sperie pe cel
injunghiat sau să-l omoare?
Se grăbi să-mi răspundă Dalbu,
sincer amuzat:
– Lama unui cuțit infipt in
pântece refuză astfel de nuanțe, nu crezi?
Fostul meu student, căruia imi
dădui seama busc că-i uitasem numele, amintindu-mi doar că avusese
o surprinzătoare teză despre Beda Venerabilis, dădu energic din
cap:
– Asta-i, bineințeles, nu putem
aprecia totuși prea nuanțat comportamentul unui deținut in
inchisoare.
Apoi Dalbu redeveni serios,
ingrijorat:
– Se vede treaba că nu-i sunt
de-ajuns crimele din imaginar, la care il tot incităm.
Directorul inchisorii aproape
sări de pe scaun:
– Chiar așa, asta nu indrăzneam
a vă spune. Ucigașul lui Kierkegaard il impinge pe Apostol să
revină prin violență in pragul realului.
Poate emoția, poate anumite
scrupule il determinaseră pe domnul director să nu găsească exact
cuvintele care-i stăteau pe limbă. Dar și așa imi dădui seama că
suntem acuzați, aproape direct, de ceva grav. In mintea acestui
tânăr, oricare dintre noi doi, adică eu și profesorul Dalbu, il
puteam intruchipa pe ucigașul lui Kierkegaard, că fiecare din noi
putea fi entitatea care-l il indemna pe Apostol la rele. Spusese
“să treacă prin violență pragul realului”, adică să reinceapă seria
crimelor.
Il privii cu intensitate pe
profesorul Dalbu. Era impasibil, aproape plictisit. Asta putea
insemna, in ce-l privește, că avea aceeași teamă. Dar mă
inșelam.
– Dumneata, domnule Mihai Miclea
(făcuse efortul să-i rețină numele) in care cerc al Infernului
dantesc ți-ai plasa inchisoarea? – i se adresă el de-acum temutului
director.
Parcă anume așteptând
intrebarea, tânărul ii răspunse fără ezitare:
– Intr-al zecelea, adică in
teritoriul răului la care italianul nici nu s-a gândit. După cum se
vede, am cucerit un ținut in care orice transfigurare devine
contradicție in termeni sau haos total. In locul lui Apostol nu
sunt deloc sigur că aș fi fost mai temperat sau mai ințelept, dacă
temperat și ințelept inseamnă să nu sari la gâtul oricui iți iese
in cale.
Era ceva. Dar adevărata surpriză
veni abia la sfârșit, când ne inștiință, cu zâmbet larg, ce se voia
fermecător, că Apostol a făcut demersuri legale să fie transferat
la Aiud, la doar cincizeci de kilometri de Cluj.
– Il susțin, spuse, mai ales că
are argumente extrem de solide.
– Da – făcu Dalbu, luat prin
surprindere – și care ar fi acelea?
Mihai Miclea urmări cu privirea
incețoșată o nălucă de care părea a se fi atașat, rostind cu voce
tărăgănată:
– Argumentele lui cele mai
solide sunteți chiar Dumneavoastră, domnilor!
Abia a doua zi mintea mi se mai
limpezi: șef de pușcărie nu putea fi, desigur, decât un mare
ticălos.
*
Printre filele provenite de la
Pavel Apostol și neselectate de mine, Dumitru Dalbu imi intinse –
la o scurtă agapă intr-o mizerabilă cârciumă cu bucate
tradiționale, de curând apărută intr-un cartier al Clujului,
Apahida – și una pe care aș fi putut jura că n-o văzusem niciodată.
Textul era nu mai lung decât al unei ilustrate pe care se
insăilează salutări din locuri exotice, prietenilor care
n-avuseseră șansa să ajungă și ei acolo. O citii repede: “Lui Soren
ii trecu prin minte o idee care-l bucură și-i oferi calmul necesar
pentru a o dezvolta – scria Apostol cu creionul, neglijent și
lăbărțat. In ultimul timp, unele intâmplări și viziuni, mai mult
sau mai puțin coerente, il puseseră in situația să se gândească la
femei ca la o coabitare veșnică a bărbatului cu păcatul. Era tot
mai convins că sufletul femeii emană din belșug sinceritate și
afectivitate, poate anume pentru a-i reaminti bărbatului că
apariția ei in lume echivala cu amputarea lui. Coasta lui Adam,
dislocată chirurgical de insuși Dumnezeu cel atotputernic,
reprezenta echivalentul unui disconfort existențial resimțit de
bărbat aproape tot timpul. Poate că Dumnezeu a uitat să-i spună lui
Adam că-și poate reface identitatea suprimând ideea de femeie. Cu
timpul, amnezia divină devine lege, iar Noe e obligat să țină
echilibrul perfect, primind pe corabie doar cupluri
indestructibile. Acum femeia, oricum mai păcătoasă decât bărbatul,
ispititoarea ispitită, se poate plasa intr-o lume intermediară. A o
suprima devine, pentru bărbat, o experiență inițiatică, recuperarea
totalității. A o ucide in acest scop e un gest de inspirație
demiurgică. Dar, in același timp, el redobândește și ințelepciunea
deplină, pe Sofia, fecioara divină, menită să-i țină tovărășie in
eternitate”.
Rămăsei puțin pe gânduri. Tonul
era al unui neofit care, citindu-l pe Guenon il rezumă, stupid și
vulgar la o sindrofie cu femei trecute. In rest, ce să zic?, e o și
mai mare tâmpenie. Il pune pe Soren să treacă printr-o experiență
inițiatică strângând o femeie de gât, in loc să facă dragoste cu
ea.
Dalbu mă iscodi:
– Ar fi fost păcat să trecem
textul acesta cu vederea.
– De ce?, a scris el tâmpenii și
mai mari.
– O fi scris, dar asta nu-i
deloc tâmpenie, dacă vrem s-o utilizăm cum se cuvine in demersul
nostru.
– Nu-mi dau seama cum, poate
sunt cam obosit sau furios.
– Ești intr-adevăr și obosit și
furios, dar după ce ai fost cât se poate de dezinteresat la
inceput. Altfel ai fi observat că, după ce-l face pe Dumnezeu
amnezic, ca să-și piardă probabil urma, o suprimă pe Sofia cea
pământeană fugind cu duplicatul spiritual in eternitate sau, mai
bine spus, cu ceea ce crede el că-i eternitate. Biata Sofia
Nahtigal!
Și bietul de mine, dacă n-am
fost in stare să fac o asociere atât de simplă. Mă mai calmai,
zicându-mi că poate nu era decât un joc al intâmplătoarelor
coincidențe. Dar nu era. Noroc cu Dalbu, căruia nu-i puteau scăpa
astfel de amănunte. Dar ce spun eu
amănunte, peticul acesta
de hârtie părea să ne confirme cele mai grave
bănuieli.
Va urma
Grigore Traian Pop s-a
născut la 4 noiembrie 1939. A urmat cursurile Facultății de
Istorie-Filosofie din Cluj. A lucrat ca profesor, ziarist, editor.
Bibliografie selectivă: “Revista de filosofie și sociologie –
Publicistica filosofică românească”, (Editura Științifică și
Enciclopedică, 1979, 1983), “Titu Maiorescu: Prelegeri de
filosofie” (Editura Scrisul Românesc, 1985), “Mircea Eliade și
Nobelul interzis” (Editura Eurasia, 1998), “Mișcarea legionară”
(Editura Ion Cristoiu, 1999), romanele: “Șarpele care-și inghite
coada” (Editura Ager, 2004), “Pocher și Ringenspiels” (Editura
Semne, 2006), “Eu, Toma evreul” (Editura Semne, 2008).