FOILETON / Bufonul din Transilvania (I). O întâlnire memorabilă

Șoseaua șerpuiește neobosită printre munți, parcă dornică să mai ascundă ceva după vreo curbă iar apoi, la fel de dornică să dezvăluie repede ce e dincolo de ea. Ici-colo, petele de zăpadă anunță o lună martie ce are încă potențial hibernal. Bărbatul de la volan este din ce în ce mai obosit, de-abia își mai ține ochii deschiși. Cască și privește scurt spre scaunul de lângă el. Caută ceva care să-l mai țină treaz încă cel mult o oră, până la conacul din munți unde este așteptat. Vocea GPS-ului îi anunță apropiata ieșire pe un drum secundar. Ia o gură de apă din sticla de plastic, semnalizează și cotește la dreapta. Nu mai este mult până se întunecă. Își aprinde o țigară. Își duce o mână prin părul ciufulit și își masează tâmplele. Știe că trage de el destul de mult ca să reziste, însă e încă tânăr și a mai făcut-o, are încredere în el. Se uită iar la harta de pe scaunul din dreapta cu o privire ceva mai lungă decât ar trebui și își ridică ochii spre drum chiar la timp pentru a corecta traiectoria mașinii, care nu mai avea mult și ieșea de pe carosabil în pădurea prin care trece acum. Mai trage un fum din țigară și pornește radioul. Ascultă câteva clipe știrile în limba română, însă nu înțelege nimic. Trece pe un post cu muzică preclasică. Îi place, însă ochii i se închid într-o clipire mai lungă, deci muzica asta plăcută poate să-l adoarmă, și schimbă iar programul. Vorbesc doi bărbați și o femeie, tot în română.
– Vorbe, vorbe… Nu vă mai săturați de atâta trăncăneală.
Oprește nervos radioul. Conduce concentrat. Ochii i se fac din ce în ce mai mici. Face eforturi să și-i poată ține deschiși. Se masează iar la tâmple, insistent și apăsat, și pe față, coborând spre maxilare și spre gât. Își îndreaptă spatele și se apropie de volan. Ajustează scaunul, aducându-i spătarul mai mult spre verticală. Întredeschide geamul și respiră lacom aerul rece. Închide geamul, zgribulindu-se puțin. Conduce tot prin pădure. Cu toate că soarele încă nu a asfințit, lumina slabă amplifică farurile mașinilor care vin din sens invers, deranjându-l. I se închid ochii câteva clipe. Aude zgomotul unui accident. Michael are o tresărire scurtă și se dezmeticește brusc. Îsi corectează speriat traiectoria mașinii, care înaintează pe celălalt sens, încetinește și oprește într-un refugiu la marginea drumului. Răsuflă greu, puțin speriat, dar și ușurat că a scăpat cu bine. Își reazemă capul de tetieră și închide ochii, dar nu trebuie să adoarmă, își spune, mai e foarte puțin și trebuie să ajungă la destinație, neapărat, nu poate rămâne noaptea pe drumuri, mai ales în această țară necunoscută. Stă câteva clipe cu ochii închiși, apoi se uită la ceas. Scrutează cu atenție șoseaua și pădurea de afară și coboară. Frigul este tăios. Sare de câteva ori pe loc și mai face și alte câteva mișcări de încălzire. Ia zăpadă de la marginea drumului și-și dă pe față și pe gât. Simte cum răceala ei îl reînvigorează. Mica lui victorie asupra oboselii îl face să se simtă bine. Respiră cu nesaț și, înainte să se suie în mașină pentru ultima parte a drumului, privește în jur, însă acum cu alți ochi, cu altă capacitate de percepție. Și într-o parte și într-alta șoseaua este pustie. Liniștea asta de acum îi place. Aude deodată câteva sunete neinteligibile și tresare. Aduc vag cu o bolboroseală umană. Devine atent. Privește încă o dată în depărtare, în stânga și apoi în dreapta, și vede că șoseaua este tot pustie și tăcută. Face câțiva pași spre marginea pădurii, de unde par să vină zgomotele care se aud cu întreruperi. Rămâne câteva clipe încremenit, ascultând încordat. Sunetele par acum, totuși destul de vag, hohote de râs. Hohote? Cui îi arde de râs pe gerul ăsta?
Michael înaintează încet în pădure, temător și precaut. Trece de primul rând de copaci mai rari. Zgomotele îl atrag parcă într-o anumită direcție, dar după câțiva pași i se pare că vin din altă parte. Se oprește iar și ascultă. Zgomotele nu se mai aud. Pornește înapoi spre mașină dar, după ce face doar câțiva pași, se oprește când sunetele se aud iarăși. Pornește în direcția lor. Trece printre copacii desfrunziți, dar acum destul de deși. Sunetele se aud mai clar – bombăneli și hohote de râs – și după încă câțiva pași ezitanți vede un bărbat masiv, dar nu gras, cu plete grizonate, care face pipi pe un copac și râde în hohote. Michael se uită în jur. Bărbatul râde de unul singur, pentru că nu este nimeni pe lânga el, molipsindu-se treptat de propriile hohote și râzând din ce în ce mai tare, dar și clătinându-se din când în când, pentru că pare și destul de amețit. În jurul gâtului are lațul unei frânghii care-i atârnă până la pământ. Termina să facă pipi, se încheie la șliț râzând în continuare, își scoate o sticlă mică din buzunar și ia o dușcă zdravănă. Michael este nehotărât. Să-și facă simțită prezența sau nu? Poate fi o pierdere de timp inutilă. Se retrage încet, fără zgomot, și mai privește o dată spre tipul ciudat. Acesta tocmai se așază pe o buturugă. Râde mai puțin, dar un hohot destul de puternic îl face pe Michael să tresară. Ciudatul își scoate lațul de pe gât și îi caută celălalt capăt. Trage iar o dușcă din sticla pe jumătate golită. Michael rămâne pe loc privindu-l curios. Îl vede înecându-se cu băutură și scuipând-o, apoi tușind și izbucnind într-un alt hohot de râs. Își aprinde o țigară, jucându-se cu frânghia și privind uneori în sus, spre coroanele copacilor. Michael îi urmărește privirea. Tipul se ridică, uitându-se atent la o creangă solidă, aflată la vreun metru și ceva deasupra lui, și aruncă capătul funiei cu laț peste creangă, ținând în mână celălalt capăt. Michael devine îngrijorat. Lațul trece peste creangă și cade înapoi, ajungându-i la nivelul capului. Ciudatul îl apucă. Michael se apropie precaut.
– Scuzați-mă.
Ciudatul, sau mai degrabă sinucigașul, cum este tentat să-i spună acum Michael, se întoarce și îl privește absent, nici mirat și nici deranjat. Din contră, are o privire de om bonom și cumsecade. Michael face un pas spre străin și îi vorbește tare și răspicat, poate măcar așa să priceapă ceva.
– Eram pe șosea. Am auzit zgomote… din pădure.
Bărbatul îl ascultă atent. Fără să se uite în sus, trage de funie, care se descolăcește de pe creangă și îi cade pe mână. Michael, neștiind dacă este înțeles sau nu, se oprește nedumerit. Bărbatul îi face un semn, mărindu-și ochii și dând din cap, zâmbindu-i binevoitor, să continue.
– Mă înțelegeți? Și așa am ajuns aici. Ăăă… Vă pot ajuta cu ceva?
Bărbatul trage un fum din țigară. Își scoate apoi cu mișcări cumpătate sticla din buzunar și mai ia o dușcă. I-o întinde apoi lui Michael, cu o privire întrebătoare.
– Nu, mulțumesc.
Sinucigașul se apropie de Michael, zâmbind amabil și cuceritor.
– Dar asta este chiar o întâlnire memorabilă… Un american, nu-i așa?… Michael, foarte surprins de engleza corectă și fluentă a tipului, dă din cap, încuviințând… Întâlnește un englez într-o pădure din Transilvania. Ha, ha…
Figura englezului este jovială și plăcută. Michael zâmbește și el.
– Extra-extraordinar, bâguie Michael.
Bărbatul pornește spre șosea.
– Să mergem, mai e puțin și se întunecă.
Se oprește când ajunge în dreptul lui Michael, care îl privește nedumerit.
– Sper că mă vei ajuta. Mi-au furat mașina cu tot ce aveam în ea. Nu-i nostim?
– Ei da, chiar așa? Când?
Individul pornește spre șosea, fără să-i răspundă imediat. Michael îl urmează privind în jur îngrijorat.
– Ceva mai înainte. Se oprește și-l privește pe Michael schițând un zâmbet. Adineauri. Îți vine să crezi? Mi-au furat totul.
– Groaznic. Și te-au lăsat aici, în pustieta…
– Da, m-au lăsat. Nici nu le-a păsat. Brrr, și în frigul ăsta transilvănean. Dar să-ți zic eu care-i partea bună! Michael îl privește întrebător. M-au lăsat în viață. Dar ei nu știau ce știm noi. Trage adânc aer în piept, privindu-l pe Michael, care este în continuare nedumerit, și declamă: “All the world’s a stage and all the men and women merely players. They have their exits and their entrances, and one man in his time plays many parts, his acts being seven ages.” Așa că, înseamnă… Dacă eu sunt la vârsta a… cincea… Hmm, mai am doar două… Da’ hai mai bine să ne cărăbănim dracului de-aici.
– Ești actor?
– Nu, în niciun caz. Cum aș putea să fiu așa ceva? Îl privește pe Michael moralizator și chiar puțin indignat. Hmm? Arăt eu a actor? Dar uneori câte-un citat din Shakespeare definește foarte clar modul ciudat în care mă aflu. Îl știi?
Michael îl urmează spre șosea.
– Sigur, este celebrul monolog din “As You Like It”, pe care-l spu…
– O, Doamne, nu de citat vorbesc. Sigur că-l știe toată lumea. Te-am întrebat dacă ți-e familiar acel mod ciudat de care vorbeam.
Se opresc lângă mașină. Michael îl privește derutat. Englezul are un zâmbet inteligent, chiar puțin superior, invitându-l cu o privire aproape imperativă să-i răspundă. Destul de dominator individul, se gândește Michael.
– Nu mi s-a furat niciodată mașina.
– Dă-o dracului de mașină! Nu despre ea vorbeam. Dar nu mai contează. Hai să mergem!
Michael nu pare foarte convins că face ceea ce ar trebui să facă.
Englezul îl privește cu o undă de reproș.
– Haide, doar n-ai de gând să mă lași aici.
– O, sigur că nu. Urcă.
Michael se oprește și-l privește lung.
– Ce mai e?
– Ce faci cu funia aia? Îți mai trebuie?
– A, cu asta? Nimic. Am găsit-o pe-aici. O s-o păstrez ca amintire.
Englezul își bagă funia în buzunar. Se urcă amândoi în mașină. Michael demarează. Mașina cu cei doi se îndepărtează. Pe șosea nu a mai rămas nimeni, însă dacă ar mai fi fost cineva în acest loc pustiu și dacă ar fi fost destul de curios și de îndrăzneț să pornească înspre locul unde Michael l-a întâlnit mai devreme pe englez, atras de aceleași sunete care se aud acum din nou, l-ar fi descoperit pe Touchstone, cum vom afla curând că se numește individul, legat cu o funie de picioare, atârnând cu capul în jos și râzând misterios.

Va urma