FOILETON / RULETA ROMANEASCA

Inca un capat

Când se pomeniseră așa, intâmplător, vecini de scaune inalte, rotitoare, la tejgheaua barului – intâmplător, oare, dacă abia la a treia atare incidență ea avea să-i vorbescă? –, așadar, peste două astfel de coincidențe de neprevăzut, la al doilea sau al treilea coctail, ea i se adresă așa, ca printre altele, fără gând ascuns sau intenție de bătaie lungă: – Cred că ți-ar merge dacă ți-ai lăsa barbă… Cel puțin dacă ai umbla nițel nebărbierit… Sigur, el văzuse panourile alea mari cu reclame de macho imbrăcați super, la cravată, in blugi sau cu cămașa descheiată, cowboyește-broadwayește, obligatoriu – nerași, cu barba crescută de colea 0,74 centimetri. Vede-se, e la modă. Americană. Apoi, grație acestor panouri, deja – și globală. (Să nu se greșească a spune: universală, moda – ingerii nu umbă nebărbieriți… In genere, pare-se nici nu le cresc tuleie…) El ridică, jucat-sfios, din umeri. Iar a doua zi și alte trei patru zile următoare, iși spuse să nu se mai bărbierească. Și să se privească mai des in oglindă, să intuiască dacă ea avusese, totuși, dreptate. Parcă da. O confirmă chiar dânsa, când, la a zecea, poate, intâmplătoare invecinare, cot la cot – acum scaunele de la tejghea parcă se mai apropiaseră inde ele –, s-o fi făcut barmanul, care deja pricepea anumite nuanțe și căruia ii era convenabil să aibă doi clienți fideli, ce comandă câte trei-patru coctailuri? – zise: – Vezi că am avut dreptate? Ești mișto așa, cu barba nițel crescută. Când ea cobori din taxi – o conducea acasă –, el ii… sărută mâna! – Vai, ce plăcut inghimpă barba ta! exclamă ea, nevinovat-teatral, cu cealaltă palmă, liberă, trecându-i, arcuit, pe barbă, a mângâiere, a răspăr plăcut. Dar nu se opri la atât: se aplecă și-l sărută in desimea bărbii scurte și, făcând: Pa! Pe mâine! – porni spre scara blocului in care locuia. După ce taxiul demară din nou, să-l ducă și pe el acasă – sau, spre alt bar? –, nebărbieritul iși spuse că ea ar fi dintre cele… femele de dragul cărora face să aștepți. Să nu forțezi. Să nu te ceri la ea. In ospeție. Apoi, tot atunci, in pat. Nici la tine să n-o inviți. Deocamdată. Pricepe el – cu incetul, cu răbdare, cu tact(ică), li se vor intâmpla de toate. Dar mai mult – plăcere li se va intâmpla; o vor icerca-emana. Intensă. In diversificare și ingeniozitate. Sexuală, bineințeles. Iar ei ii plăcea cu adevărat că el nu se bărbierește. Că aduce a macho din reclame hollywoodiene, cu nuanțe de prerie și văcar american, zis cowboy. Acum ea iși putea freca in voie obrazul de țepii lui deși, gândilându-se. Tânărul chiar se gândise: ce plăcere ai tu, gagicuțo, să-ți zgârii finețea de ten de baraba mea? Ba a mers și mai departe, bănuind-o că poate de la atare frecare plăcerea ei este extrem de mare, putând duce chiar la – de ce nu? – orgasm. Nu care cumva dânsa umblă cu… pampers?… Oricum, deocamdată el nu-și putea imagina o alternativă mai potrivită. Deja de suficient timp trecuseră etapele invitației in ospeție-pat-amor carnal. Se simțeau bine. Fantazau. In baza sexului, firește. Incercau tot ce se poate și chiar – nu se poate… nu se cade… nu se… Nu mai puțin important e că el deja nu mai mesteca așa, la intâmplare, câte o gumă care să-i suplinească matinalul, conștiinciosul spălat pe dinți. Nu, deja se spăla pe dinți – minuțios, negrăbit, având grijă să nu-i rămână pastă intre falcă și măseaua de mine, pentru că, până la urmă, albul ei apare la colțul buzelor. O pățise. Odată, ea remarcase, cu destulă delicatețe, trebuie spus, aluziv, ca să nu-l jeneze: – Nu cumva inghiți cine știe ce pastile? – Dar ce e? – De la ele, ți-a rămas albul in colțul gurii… – Da, da, se grăbi el să confirme, dându-și imediat seama despre ce era vorba. Intr-o seară, ca fel de a zice, de fapt fiind ușor trecut de miezul nopții, după ce iși lichidaseră sticla de vodcă, după ce fumaseră dintr-o singură țigară de marijuana – din una singură doi, să nu abuzeze, că doar nu sunt narcomani… – după ce se giugiuliseră indelung, ambii remarcând a repetata oară (repetatele ori-orori!) că, la ușoară turmentare, plus efectul marijuanei, sesiunea amoroasă ținea mai indelung, ostentativ, obositor, el chiar zicând: – Să știi că nu prea pot să inchei… conturile… Ea: – E bine, eu mai vreau… …In fine, după ce se incheiaseră toate cum se incheiaseră, ea veni cu un prolog, cu un desert, cum s-ar zice… Veni, așa, surprinzător, uluitor, vede-se vodca și „travka” iși făcuseră mai abitir efectul, ca alte dăți, și unde-i spune, lingușitor, gudurător pisicește: – Titi, dar ce ai zice dacă am incerca… in trei?… El, cam zăpăcit de vodcă și „travkă”, nu pricepu nimic din „treiul” ei, unde mai pui că era pe cale de-a adormi. – Cum, in… trei? bâigui. – Să facem dragoste in trei… preciză ea. El, brutalul, o ia direct: – Să ne cordim in trei cu incă cineva, la grămadă? – Ihi, gemu, parcă, ea. El: – Păi, cum să-ți spun eu ție?… Ai vreo prietenă, vreo cunoștință care ar vrea… pe care o jelești, vrei s-o ajutăm? Ea: – Da’ tu nu ai pe nimeni cunoscut, vreun mascul?… Da, nu era nimic de făcut: intr-adevăr, băutura și fumul o smintiseră rău de tot. Si de toate… El – creier de bărbat, ceva mai rezistent, mai lucid, dacă se poate spune astfel – se sculă, se imbrăcă, și ieși. Limba ialei țăcăni in urma lui. Pentru că pleca de la ea, cea avidă de sex in grup. Ea și doi bărbați… Ce, ieșea că el nu o mai indestula pe nesățioasa asta… animală?… S-au revăzut peste două sau trei zile. La aceeași tejghea, pe aceleași scaune roitoare-fâțâitoare. Ea, ca de obicei, cu cocteilul dinainte. El – bărbierit-lună, până la albăstrimea tenului său abia trecut spre maturitate, spre tăbăcirea vârstei de bărbat sadea. (Și, poate, ușor… sadic.) Dânsa remarcă această schimbare și ințelese că nu trebuie să-i mai vorbească rasului ăsta… Dar bău un coctail, două, barmenul ii aduse un capăt de marijuana, asta – după două-trei frumuri trase in rărunchi – schimbând situația, incât ea adună suficient curaj pentru a-l intreba: – Dar dacă am fi fost noi două și tu unul, ai fi acceptat? El o privi ceva mai mult de patru secunde, sau clipe, iși trecu degetele peste bărbia lucios rasă – ca să se obișnuiască din nou cu ea in această stare –, se ridică a plecare, lăsând banii pe tejghea și, peste umăr: – Cine știe… Nu este exclus… Ea ii mai făcu barmanului un semn discret, arătându-i, marcat cu degetul gros, jumătate din index: incă un capăt de țigară, adică, fredonând, italienește, ceva: – Noi n-abbiamo paura… Ceva ce ar fi putut semăna cu un vers din „Infernul” dantesc sau, mă rog, și cu strigătele fanaticilor, tiffosi-lor, ălora cu „Forzza!… Forzza!”  

Necazuri si automatisme O zi de coșmar. Adevărat supliciu. Nu mai am puteri, sunt la pământ.!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!………… Editorul mi-a telefonat, spunându-mi amare povești mai vechi: nu are bani ca să-mi publice cartea. Un alt editor nu-mi trimite intreaga sumă a onorariului, suma pe care trebuia să mi-o achite incă de anul trecut. Cei de la televiziune-radio nu mă mai acceptă, zicând că sunt disident in… democrație. Ei chiar cred că noi trăim in democrație, Doamne, iartă?!… Computerul s-a blocat cu o incrâncenare nemaiintâlnită: nu și nu! Pe când ar trebui să scot din el textul pe care il așteaptă urgent cei de la revista „Mâine”. Doamne, Dumnezeule, pentru că am cutezat să te invoc deja o dată ceva mai sus și sper să mă fi iertat de deranj, iată că te mai chem din nou: Doamne, de ce toate aceste necazuri, pe alocuri năpaste, pe capul meu, peste destinul meu nici pe departe model in generozitățile cu care l-ar fi răsplătit viața?!… La redacție – intr-una dintre aste caricaturi mass media imi duc zilele –, am adormit, apoi, trezindu-mă, m-am certat cu un fel de șefuleț. Mă intorceam acasă cu un maxi-taxi care se mișcă mai dihai ca limaxul, iat „taxi”, fără „maxi”, costă o avere – hrana familiei pe 24 de ore, nictemer –, când ii vine cuiva, atunci se duce la bucătărie, deschide dulapuri, frigider, pentru că noi suntem o familie gurmandă. Si maxi-taxi-ul nu că s-ar fi mișcat incet – aș fi făcut abstracție de asta, dacă, acasă, nu m-aș fi pomenit că am rămas fără portmoneu, astfel că nenorocita călcătură de toc-cui pe care mi-o aplică o nesimțită sau, poate, o doamnă cumsecade, insă dezechilibrată de condusul anapoda al șoferului –, așa că, zic, acea călcătură ce mai să-mi facă, prin propriul pantof, acupunctură (de unică ințepătură, dar – dură!) – mi se putea părea o ușoară inghimpare cu spin de trandafir aromitor, dacă nu pierdeam suma pe care o mai aveam, totuși, in unealta lui Mercur – portmoneul. Pentru ce neconcordanță cu legile universale și sociale să-mi fie date mie astea toate, neroade?!… Pentru că ce poate fi mai a naibii decât continuitatea in neisprăvire, nervozitate și pierderi nenumărate?… Deoarece, a doua zi, in redacția „noastră” „Mâine”, un tip – difuzorul, pare-se – mai să-și permită să-mi indice nu știu ce, cu glas cam ridicat. Nu i-am permis! L-am stins. Astfel că, pentru a rămâne distins, am fost privat de primă. Soața, mălăiața, imi telefoneză – cică, gata, se intoarce de la maică-sa… –, ei, vă dați deja seama că sunt un scriitor relativ tânăr dacă mai am soacră și soață care ba se intoarce in cuibu-i părintesc, ba recidivează și se reintoarce „la mine”, și iar mă toarce, iar imi pune capace, iar… nu mai e chip, și pace! Ce dracu’ o face, de data aceasta, să se intoarcă atât de neamânat?… Aha, maică-sii i-a fătat cățeaua, buldoaga, și britanicii ăia de căței, de cum au ieșit de unde au ieșit, au inceput a țipa, a scânci, incât ea, comoara mea de soață, nu are chip să inchidă un ochi noaptea intreagă și nu poate să-și permită să stea acolo până cresc fiarele și maică-sa le vinde… Pentru că așa procedează. Buldoaga fată, iar ea, soacră-mea, comercializează fătatul… Noaptea, cei de sus au făcut tărăboi, iar sub balconul casei se distrase o ceată hohotitoare de huligani. Ei, spuneți și domniile-voastre ce alte năpaste să dea peste om?… Cei de la termocom au inchis apa caldă, cei de la union fenosa – raționează curentul electric, făcând deconectări-evantai – ce frumos: deconectări-evantai! Mai bine union fenosa ăla hidalgo spaniol ar fi samurai și și-ar face harakiri, decât să-mi pierd eu câte jumătate de text in computer când survine deconectarea inoportună a curentului! Fără electricitate – frigiderul se dezgheață, curge, plânge ca vița-de-vie tăiată primăvara… Așa că nu e chiar atât de rău dacă revine soția, să mai ia cârpa in mână, să mai adune apa de gheață, să mai deretice… In fine, fenosienii – mai că: efesienii, cărora Sfântul Apostol Pavel le scria scrisori de bună purtare și credință! – fenosienii, in fine, dau curent, deschid televizorul și aflu că majorității populației la hurtă și pe cap de locuitor aparte i-i mult mai bine decât mie, naufragiatul pe nesfârșita mare a necazurilor. Dar, Doamne iartă și apără, așa e – nemulțumitului i se ia modestul dar: al dracului, Doamne, a prins a mă mai durea un dinte! Doamne, Tu știi ce e aia durere de dinți?! Celelalte toate sunt floare la ureche… De durere și speranță in oarece ameliorare, ca prin minune, mă reped să-mi sărut soția care se intoarce din cuibul părintesc ținând la piept un țânc de buldog! – Ho! strigă soția, să nu strivești ființa asta drăgălașă. Zău așa, buldogii sunt foarte drăgălași, n’est-ce pas? – Yes! țipă cățelul ăla de englez, incât mie nu-mi rămâne decât să fac, regulamentar: – OK! …E drept, durerea de dinți nu mi-a trecut deplin, dar, oricum, m-am mai destins.  

Va urma