FOILETON / Ruleta romaneasca (IV)

Extaticul

Sala de așteptare. Disconfort. Duhoare. Neliniște. Angoasa despărțirilor sau așteptării intâlnirilor – celor mai importante, celor mai râvnite. Senzații acute. Incât chiar și tu, nitam-nisam, simți gust de buze amare, amare – de la un exces de tandrețe, tandrețe arsa, consumata in freamăt și nerăbdare de a fi daruită, de a folosi cuiva, de a ademeni, de a excita, de a fi viață. Din timp in timp, frecvent, răsună anunțurile despre plecări și sosiri de trenuri. Bagaje ticsite cu erori, eșecuri, cu greaua povară a amintirilor. Insă, in pofida tuturor supărărilor, neplăcerilor, disconfortului, tu sari in sus și exclami: – Minunat! Intr-adevăr, bolta gării din acest oraș ex-nemțesc ajuns enclavo-rusesc e minunată – un vitraliu reprodus exact ca si cel nimicit de bombardamentele războiului. Privești vitraliul, ce te făcu să sari in sus și să exclami: – Minunat! in timp ce prin firea ta sentimentele-pelerine se inșiruie precum caravanele in pustiu. Caravane de posibile noime, interpretări. Și parcă sângele ți se umple de libertate și lipsă de griji. Chiar dacă, in jumătate de oră, te vei imbarca intr-un tren sâcâitor, cu bătăile ritmurilor sale plicticoase. Iar vitraliul boltit, dar și in unghiuri geometrice stricte, pogoară peste tine cu oboseala de la asfințitul soarelui. In bătaia acestui asfințit, ai impresia că șfichiurile de oarece gânduri, care ii vin omului așa, involuntar, – ai impresia că gândurile ți-ar fi colorate. Mai mult sau mai puțin. Parțial colore, parțial absente și naiba știe la ce folositoare. Dar vitraliul – le ce folosește? Spre exemplu, ca tu să sari in sus și să exclami: – Superb! Apoi, o iei spre peron. Ești liber, dar foarte alarmat, ca Petru cel ce se lepăda de trei ori de Magistrul său. Urci in vagon. După o noapte de semisomn – nu prea dormi, plin, in tren – cobori pe peron, ieși in fața gării, sari in sus și exclami: – Minunat! Oamenii, călătorii ce trec pe alături, intr-un sens și altul al vectorialității unei gări, te privesc suspicioși, se feresc precauți, merg mai departe, unii – cu capul intors peste umăr. Spre tine. – Minunată e Veneția Nordului! Sankt-Petersburgul… Iar trecătorii pe de lături sunt nițel șocați. De comportamentul tău. Care nicidecum nu se leagă, parcă, de cele ce se intâmplă, intr-o dimineață obișnuită, in fața gării unui mare oraș. Ce ar fi cu inșii ăștia ciudați, parcă te-ai intreba, dându-ți seama că lumea te ocolește. In genere, cum am ajuns aici? te intrebi. Scoți blocnotesul, pixul și notezi, pro domo sua: „Prietene, a te dărui e una, a te irosi, in zadar, in indiferența nemulțumitului de sine, de tine, e cu totul altceva. Sunt două mari diferențe, precum se spune la Odesa. Chiar dacă e una singură, ei, paradoxal ovreiește, zic că-s două mari diferențe in una singură”. Apoi, sari in sus, exclamând: – Excelent! Adică ți-a plăcut notița, iți adresezi un compliment. Dacă nu auzi vorbe bune, aprecieri pozitive la adresa ta, iți pierzi forma interioară. Iar un om fără o bună formă interioară e un nimic. Iată hotelul. Recepția. Cheia electronică. Dușul. Divanul. Te repozezi. Privești atent tapetele. Atât de uniforme – mov cu floricele albastre. Uniforme și neinteresante, ca ultimele câteva luni din viața ta. In afară de vitraliul din gara-enclavă și primele priveliști din Veneția Nordului. Iei caietul de note, el – și jurnalul tău de călătorie, cum ar veni, trecând in el: „In amintirile noastre doarme tihnit, mâhnit, dar fără regrete, timpul irosit, căldura trupurilor pe care a fost să le strângem in brațe, stafiile lor… Nota bene: imbrățișarea – o capcană căzută in altă capacană…”. La acest gând și eliberare de el, prin scris, parcă te-ar mai slăbi cătușele realității, rigiditățile ei sugrumătoare de vis. Aievea. Cu ochii deschiși. Nu ai timp de irosit, ieși, pornești, pedestru, prin fascinantul oraș cu Petru cel nervos-ecvestru. Peste vreo jumătate de oră, ți se oferă o nouă ocazie de a te sălta și a exclama: – Minunat! – direct in fața Ermitajului, pe un suport anume, este plasat „Pătratul negru” al lui Malevici. De aia (te-)ai săltat și ai exclamat: – Minunat! Dimpreună cu tine, de pânză se apropie mai mulți trecători, chiar și vizitatorii care deja ies din Ermitaj. Stați, indelung, și priviți, contemplați. Din vreme in vreme, tu imiți – ușor – saltul, ne-statul pe loc, dar nu exclami, – doar privești. Cei din jur, intuitiv, sunt gata să credă că vei exclama: – Minunat! Iar unul zice: – He, diavole! Să vezi, pătratul ista nu e chiar atât de negru după cum se tot vorbește! Insă nu mai ai chef; la un moment dat, doar sari aproape sus și nu mai cazi pe caldarâmul din fața Ermitajului. Rămâi suspendat in aer. Atârni de nimic. Privești de sus in jos pătratul negru, taci, insă clatini din cap a dezaprobare. Ce efort de voință presupune uneori tăcerea! Tăcerea – in cazul tău – ca ne-teamă de a privi mai cuprinzător lucrurile, fenomenele; dincolo de ramele convențiilor, chiar și de cele ale propriei conștiințe, ce se zbate in contradicțiile atâtor legi și prescripții, obișnuințe și apucături de snob. In cazul tău, un fel de pro și contra referitor la pătratul negru. Te simți liber in toată puterea sufletului tău. Ți se pare că, de aici incolo, nu vei mai aluneca pe măcinișul de nisip al ideilor străine, orbecăind prin viață, lăsându-te benevol capturat de opiniile general-acreditate. De aici incolo, inima nu va mai pierde din inălțime, devenind tot mai măruntă, cum ți se mai intâmpla… Cu aceste gânduri, te trezești din vis și, poate chiar aievea, revii acasă. Iată-te intr-o poiană. Brașov, posibil. Pe un suport anume, in perindare de caleidoscop ralanti, se succed minunate pânze de Luchian, Tonitza, Aman, Petrașcu, Pallady, Grigorescu, Ciucurencu… – și tu nu poți să nu sari in sus și să exclami: – Excelent! Superb! La urma urmelor, ești la tine acasă, in patria ta și te poți simți mult mai descătușat, mai liber. Așa gândești, concentrat cu privirea asupra perindărilor de priveliști. Rare. Dumnezeiești. Pentru ca, la un moment dat, să auzi: – Domnule dragă, nu te supăra, ce vezi dumneata aici minunat, superb?… Intorci capul. Intr-un maiou gri, cu ceva scris pe el, cu o halbă de bere intr-o mână, cu un blid de hârtie presată in cealaltă, pe blid – celebrii, tradiționalii, nelipsiții mici-mititei! – stă el, nedumeritul. Cu partea superioară a buzei de sus in horborta spumei de bere, cu buzele propriu-zise unsuroase de la carnea perpelită. Pare-se, incă ușor sângerândă. Intreabă, apoi te privește răbdător, din când in când duce la gură halba, trăgând din ea câte o inghițitură-două. Tip emblematic, s-ar putea spune… Din atare bruscă schimbare de situație și gradație se poate face infarct. Și tu chiar simți că ceva rece ca un cui de gheață ți se infige in partea stângă a pieptului. Cazi! Probabil, intr-o groapă… Cel puțin, aceasta ți-a fost ultima senzație. Până la pierderea cunoștinței. Cu toate că, de cum ți-ai revenit, ai tratat situația oarecum altfel, mai in drept s-o faci decat cel ce ai trăit-o, urmărit-o din propriul interior. Totul fu ca un tremur mistic, un ciclon de friguri antiextatic ce prinse a-ți colinda, repezit, firea, ca pe un spațiu al nimănui. Deja. Sau – foarte curând. Odată ce rațiunea se dezlănțuise, se rupse din chingi. Astfel că e greu de spus ce s-a intâmplat: infarctul sau demența. Important, insă, că ți-ai reventit și speri la noi ocazii care să te motiveze a sări in sus și a exclama: – Superb! Uneori, pe un timp, rămânând suspendat (in aer)…     Ruleta romaneasca La un moment dat, chiar in adânca depresie sufletească și turbulență de conștiință in care se afla, Tom iși zise: „Stop!… De ce anume – sau numai – ruleta rusească?… Dar pentru cel care nu are un pistol cu butoiaș incărcat doar cu un glonț in cele șase sau șapte cuiburi, adică unuia ca mine, ii este inaccesibilă ruleta?… Nu obligatoriu cea rusească, ci, in genere, o ruletă cu raportul de 1/5 sau 1/6 intre fatalitate și șansă… Adică, de ce nu și una… românească?… Da, o ruleta românească! Nu, nu sunt un naționalist, un protocronist, un setos de glorie… iși spunea Tom. Unuia ca mine, in situația in care se află… poate că doar la câteva minute distanță de ultimul click al vieții… i-i in cot de toate astea – naționalism, protocronism, glorie… Și totuși, din cu totul alte rațiuni, eu voi inventa ruleta… românească!… Nu credeți?… Zadarnic… Pentru că am și inventat-o!… Chiar fără a o breveta, o pot oferi tuturor celor care, in atâtea ocazii existențiale și subiecte de proză sau poeme, au tot făcut caz de antrenanta, infiorătoarea, groaznica, fatala sau – salvatoarea ruletă rusescă… Tensiune, uneori, până la ieșirea din minți… Așadar, vă propun – atenție! – ruleta românească. Fiți meticuloși și executați intocmai tehnologia-ritual pe care v-o propun. Să-i dăm drumul: ia, tu, el, celălalt, luați, deci, șapte flaconașe de aceeași formă, pe care le infășurați atent, frumușel, in foiță de staniol, să zicem, ca să nu se vadă ce veți turna in ele. Bu-u-un… Apoi, unul dintre flaconașe umpleți-l cu acid cianhidric – lichid incolor, foarte toxic, cu miros de migdale amare… Pentru că și viața e amară. Uneori – până peste poate. De aia și este nevoie de ruleta românească… Prin urmare, ați umplut unul dintre flaconașe cu acidul cihandric, incolor, toxic de mama dracului… La dracu și te va duce, dacă… Bu-u-un… După aia, in celelalte cinci sau șase flaconașe de aceeași formă ca și cel cu acid, invelite meticulos cu hârtie de aceeași culoare, in foiță de staniol, poate, turnați, toarnă pur și simplu apă… Apă chioară… Uite, acum imi dau seama că precauția cu operațiunea de camuflaj – invelirea flaconașelor – ar fi inutilă… Pentru că și acidul cianhidric și apa sunt incolore, incât sută la sută poate fi confundat un flaconaș cu otravă cu altul cu apă potabilă, adică apa vieții… Incă… In fine, intr-unul dintre cele șase sau șapte (șapte – o șansă in plus, intru supraviețuire, cum ar veni) flaconașe ai turnat acid, in celelalte – pur și simplu apă… Plată… Chioară… Flaconașele arată la fel, ceea ce inseamnă că rulera românească e gata pentru a fi pusă in acțiune. Cum?… Simplu. Simplissim, aș zice. Amesteci așa, pe neve, flaconașele inde ele, le sucești-răsucești intre palmele tale, faci fel de fel de rocade cu ele, pentru ca, la momentul oportun, la momentul fatal sau, poate, la cel al șansei, iei unul dintre flaconașe, oricare – in asta și constă imprevizibilitatea, hazardul ruletei românești, care nu e deloc mai altfel, sub raportul șansă-neșansă, decât cea rusească, – iei flaconașul, ii scoți dopul și i-ai și dat de dușcă conținutul!.. A fost cel cu – acidul?… Amin!… Ce să mai vorbim, n-ai avut noroc… Ai luat unul dintre cele cu apă plată, chioară?!… Să traiești! Mulți ani inainte!… Te-ai născut in cămașă!… Exact ca la ruleta rusească – la originala ruletă românească: glontele și flaconașul, unul din șase. Sau din șapte. Depinde de numărul cuiburilor pe care le-ar avea butoiașul pistolului sau de câte flaconașe sunt folosite. Un cuib – cu glonț, un flaconaș – cu otravă. Astea sunt ruletele. Plus faptul că ruleta românească e mult mai simplă – nu ți se cere drept de portarmă, nu trebuie să cumperi un pistol, cartușe…” …Ajunși aici, vreau să-i atrag cititorului atenția la un aspect al discursului: a se constata că, dacă in stare depresivă, de adânc afect, de turbulență a conștiinței, Tom cugeta atât de logic, să ne inchipuim ce randament de logistică dă el in situații de normalitate existențială. Pentru că Tom avusese aceaa șansă de unul din șase, sau din șapte, când se lăsase in voia ruletei românești, rămânând in viață! Da, aș putea spune că iubea foarte mult viața! In draci. Peste poate!… De aia, probabil, și avu șansa de a nu lua flaconașul cu otravă. Trăia in forță, parcă, dens, setos. Dar avu și motiv serios de a se supune testului cu ruleta… românească… Sau – sau… Și a fost – saul șansei… A supraviețuit. Și a plecat la dracu’, undeva… In Spania… Sau, poate, Italia… Din vreme in vereme, prin Western Union, ne expediază bani. Mie și celor doi copii ai noștri… Ce să mai zic?… Dacă nu avea norocu’ și lua flaconașul neșansei, cine ne expedia nouă bani?… Ce, să fi patentat noi, după moartea lui, ruleta românească?… Să fim serioși… Din câte se spune, nici chiar Kalașnikov nu are patent pentru automatul pe care l-a inventat… Dar noi, colea, cu șase sau șapte flaconașe… Ceea ce, insă, nu inseamnă că ruleta românească nu e valabilă, aplicabilă, utilizabilă… Exact, sută la sută, ca și cea rusească… Randamentul… Nici mai mult, nici mai puțin. Unul din șase. Sau – din șapte.   Va urma