FOILETON / Simfonie mută (2). Strania poveste a doamnei Scrumeda

De la viziunile lui Blake, ne-am reintors la hornurile lui Doghy. Privind cu ochii pierduți in largul mării, am discutat mult, făcând o paralelă intre Poe, Borges și William Blake, comparându-l când cu un suav diavol angelic, când cu un seraf momit de Lucifer, cel care coborând in infern a văzut strălucind acolo și o parte din lumina ce venea din paradis sau, mai bine zis, cel care urcând in paradis a descoperit acolo o parte din măștile pe care le-a văzut mai jos. Conchizând, Doghy a spus, parafrazându-l din nou pe Blake, fapt la care, de altfel, m-așteptam:

„Nebunul care perseverează in nebunia lui ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu…” „E cazul să-i urmăm exemplul?” am intrebat, luând o mână de nisip fierbinte și strecurând-o printre degete. „Dacă-i aceasta calea, de ce nu!? mi-a spus, adăugând: Numai că lucrul acesta nu-i chiar atât de simplu…” Am petrecut in discuții lungi și sterile intreaga după-amiază. Din când in când, intram in valuri ca să ne răcorim. Apoi ne incălzeam cu un pahar de votcă rece, băut când pe terasă, când printre stânci. Seara am cinat, impreună cu ceilalți, in foișor, purtând aceleași discuții fără rost. Pe sub masă, Luna, cățeaua de rasă (un ogar afgan) a distinsei doamne Ignes Scrumeda, ne lingea picioarele năclăite de nisip, fără să se atingă de oasele și bucățile de carne cu care o ispiteam. Ceva mai târziu, am văzut-o stând demnă ca un sfinx pe un scaun inalt, cu spătarul sculptat din lemn masiv, poleit in argint, la masa alăturată, abordând o morgă solemnă, desprinsă parcă din serialele englezești, cinând alături de actriță, care-i tăia, cu gesturi line, aproape muzicale, bucățele de carne de vițel pe o tavă mare, argintată, in timp ce Luna iși scutura ușor urechile prelungi, ce-i acopereau in intregime botul ascuțit, conferind intregii scene un aer aristocratic. Priveam și la luna ce răsărea dincolo de cei doi pini crescuți in apropiere de faleză, săltând deasupra mării. Mă așteptam ca, la sfârșitul festinului, cele două doamne, stăpâna și „dama” ei de companie, să destupe o sticlă de șampanie. Se mulțumiră să comande un tort de inghețată, cu căpșuni și alune, pe care-l impărțiră pe din două; bătrâna actriță, mânuind cu dexteritate lingurița, transborda, râzând, bucățelele de tort când intr-o gură, când in alta, până când acestea se topiră din farfurie. Abia atunci interveni și Luna, lingând cu grijă ultimele firimituri. In ciuda dispoziției euforice in care ne aflam, nu fuseseram pregătiți să savurăm această scenă. Rămăsesem cu paharele și furculițele suspendate in aer, contemplând cu gurile căscate spectacolul ce se desfășura in preajma noastră.  „Scena aceasta parcă am mai visat-o”, l-am auzit murmurând pe maestrul nostru de ceremonii. Iar Doghy, care stătea in dreapta mea, spuse și el: „Am avut parte de istorii și mai stranii…” Cafeaua dreasă cu frișcă și coniac a fost servită la o oră destul de târzie (mai erau zece minute până la miezul nopții), stârnind un alt murmur de nedumerire la masa noastră. “Nu vă faceți griji, chițcăi distinsa doamna Scrumeda, mișcându-și cu grație evantaiul pentru a alunga mulțimea de fluturi de noapte ce roiau in jurul ei ca in jurul unei lămpi. La vârsta mea (trecuse de mult de șaptezeci) somnul e un oaspete ce nu vine decât atunci când se ingână noaptea cu ziua și nu poposește in odaie mai mult de un ceas… Cu sau fără cafea, dorm tot atâta… Cât despre Luna, oasele ei sunt atât de subțiri, incât nu au nevoie de odihnă… Uneori adaugă ea, am impresia că sub pielea-i maronie se ascunde o adevărată orchestră… Câteodată, noaptea, din gâtlejul ei răzbat arii din Nunta lui Figaro sau din Flautul fermecat… De când o știu, Luna adoră muzica lui Mozart… In schimb, adăugă ea, Ceaikovski o calcă pe nervi, iar Wagner o aduce la exasperare. De câte ori ascult Lacul lebedelor sau Spărgătorul de nuci, urlă lugubru… La Cântecul Nibelungilor, Luna se urcă pur și simplu pe pereți… ” „Poate că ați obișnuit-o prea mult cu Flautul fermecat”, spuse maestrul nostru de ceremonii. Am avut impresia că ochii de culoarea oului de rață ai doamnei Grumeza scapără scântei. Impresia nu dură decât o clipă. Bătrâna nu se pierdu insă cu firea. Cu un aer cât se poate de firesc, zâmbindu-i galeș maestrului nostru de ceremonii, ea spuse: „După cum vedeți, eu nu dispun de flaut. Prin urmare, nu am avut posibilitatea s-o obișnuiesc. Au obișnuit-o insă alții. Dacă vă incantă instrumentul, n-aveți decât s-o puneți pe Luna la incercare. Noi vom sta aici și vă vom acompania din umbră, injghebând o mică orhestră din farfurii, linguri, cuțite și pahare… După cum observați, prin preajmă sunt o groază de tufișuri. Retrageți-vă acolo și acordați instrumentul ca, la lumina lunii, să scoată sunete cât mai plăcute… Și acum hai, marș, executarea!” Maestrul nostru de ceremonii rămase, pe moment, perplex, in timp ce cățeaua, sărind de pe scaunul ei, ii lingea genunchii. „Unde dai și unde crapă, făcu el căscând niște ochi cât cepele… Nu mă așteptam să-mi dați o astfel de replică… Eu zic s-o aplaudăm pe doamna…” Si zicând aceasta, Adrian bătu din palme, râzând cu toată fața. Nimeni dintre meseni nu participă la veselia sa. Toți l-am privit dezaprobator, făcându-l să ințeleagă că a intrecut măsura. Simțind că a călcat in străchini, Adrian se grăbi să-i sărute mâna distinsei doamne… „Zău că aveți replică. Nu lăsați pe nimeni să vă calce pe coadă…” „Ai fi meritat să-ți trag o palmă, spuse doamna Scrumeda invăluindu-l intr-un nor de fum. Te-aș ruga să te controlezi altă dată ca să nu te trezești cu scrumiera in cap…” „Așa, așa, făcu Adrian; abia aștept să mă trezesc cu scrumu-n ochi… Scrum, Scrumeda, scrumiera… Aveți prezență de spirit, zău așa, o linguși el, nu lăsați pe nimeni să vă calce pe bombeu… Dar gata-gata”, făcu el, incercând să se descotorosească de cățea, care sărea acum să-i lingă fața… „Hai, vino lângă mama”, spuse doamna Scrumeda, chemând-o pe Luna lângă ea. Cățeaua iși cobori labele de pe umerii lui Adrian și se intoarse spășită la locul ei. „Să-ți fie rușine!” răspunse doamna, cu tandrețe in glas, strângând botul cățelei la pieptul ei. Reproșul era adresat și Lunei, dar mai ales maestrului nostru de ceremonii… In ciuda glumelor, in aer plutea un iz de ceartă. Cineva intinsese prea mult pelteaua și acum altcineva trebuia să dreagă busuiocul. „Ați obișnuit-o și cu cafeaua?” am intrebat, ca să abat discuția spre un tărâm mai sigur… “Nu numai cu cafeaua, ci și cu tarotul”, a răspuns distinsa doamnă aprinzându-și cu gesturi teatrale o narghilea și invăluind botul Lunii intr-un nor de fum. “Cu tarotul?” m-am incruntat, luând o mină serioasă. Dinspre masa doamnei Ignes se auzi o horcăială delicată, mascată de hohote subțiri de râs. Luna căscă indelung, scoțând un schelălăit aprobator. “Când mă plictisesc, ii trag in cărți, să văd ce-i mai pică la așternut la vreme de seară…” O tăcere apăsătoare, ca un strat de scrum, se așternu intre cele două mese. Văzându-ne un pic cam stânjeniți, doamna spuse: “Impărțim singurătatea in doi, și țigara de asemeni… Uneori ne acompaniem urlând la unison… Dar asta, ce-i drept, se intâmplă destul de rar…” Doghy imi făcu semn cu cotul: “Din pricina vârstei, incepe s-o ia pe arătură”, imi șopti el. “Dacă n-o oprim, ne vom trezi , in zori, cu ea in așternut…”  Aflasem o groază de amănunte despre viața intimă a doamnei Scrumeda. Fusese căsătorită de cinci ori. Fața de ultimul soț, decedat in urmă cu trei ani, ea făcuse un adevărat cult… Apartamentul ce-i rămăsese moștenire fusese tapetat cu fotografiile decedatului, incepând, ca să zic așa, cu cele din fragedă copilărie și terminând cu cele care-l prezentau șezând in cărucioru-i de paralitic cu nelipsita sa vioară sprijinită de bărbie. Fotografiile erau străjuite de o mulțime de candele și lumânări. Nu lipseau, desigur, bețigașele parfumate de santal și tămâie aduse de la Sf. Munte Athos. Se zvonea, totuși, că fumigațiile și intreg ritualul pe care-l desfășura distinsa doamna Scrumeda in apartamentul său nu aveau nimic de-a face cu sfințenia. Despuindu-și veșmintele tomnatice, actrița iși innobila pieptul cu mai multe șiraguri de mărgele, impodobindu-și, totodată, incheieturile cu brățări de aur și argint. Degetele de la mâini, dar și cele de la picioare, și le impodobea cu inelele și verighetele rămase drept relicve ale nenumăratelor ei mariaje. Impopoțonată ca o paparudă de pe Brodway, bătrâna doamna iși ungea trupul cu uleiuri parfumate și se posta pe un trepied in fața oglinzii. Stătea acolo preț de două, uneori chiar și trei ceasuri, privindu-și trupul cu insistență in oglindă. La sfârșitul ceremonialului, Luna o acompania cu câte un lătrat lugubru. Aprinzând bețigașele de santal și firimiturile de tămâie presărate pe o tavă argintată, ea iși afuma trupul slab, cu cărnuri increțite, de culoarea chilimbarului, mângâindu-și alene șoldurile și sânii străbătuți de o puzderie de vinișoare sinilii, precum și părul subțire ca fuiorul, ce i se revărsa pe umerii osoși. Ritualul, din câte se spunea, avea menirea să atragă in preajma ei tinerii care semănau la chip cu ultimul ei soț. Desigur, acestea erau doar simple zvonuri, unele imprăștiate chiar cu consimțământul ei, cu scopul de-a a menține treaz interesul „publicului” față de persoana sa, aflată in „declin”. Cum-necum, apelând la aceste trucuri sau la altele, bătrâna doamna reușea să facă, spre nedumerirea tuturor, câte o nouă cucerire… Măcar pentru a consulta tarotul, tinerii mai mult sau mai puțin tomnatici treceau, adesea, prin alcovul ei… Apoi, mai erau și ciudatele descinderi pe care distinsa doamnă le făcea sâmbăta după-amiaza-n cimitir. Anotimpul preferat pentru astfel de vizite era toamna. Mergând pe alei, imbrăcată in veșminte largi, de culoare scorțișoarei, ce se asortau cu galbenul din jur, imbătată de răsfrângerile pale ale soarelui ce tocmai da să apună și foșnetul frunzelor pe care adierile de vânt le ridicau in urma sa, doamna Ignes avea impresia că trece prin granița ce demarca lumea celor vii de lumea celor morți. Când ajungea la cavoul in care se odihneau rămășițele pământești ale lui Alfred Almossino, iși simțea sufletul răvășit de vechi amintiri. Aprinzând pe rând cele douăsprezece candele cu care fusese impodobită cripta, după o scurtă rugăciune rostită in greacă și latină cu glas stins, distinsa doamna Ignes iși aprindea țigareta și, măsurând cavoul in lung și lat, și se lansa intr-un lung monolog in care ii explica lui Almossino, cu lux de amănunte, motivele care o impinsesera să cadă in brațele altor bărbați. Intotdeauna vina cădea asupra lui. Circulau fel de fel de zvonuri, care de care mai aberante, referitor la aceste vizite. Unii spuneau că, pregătindu-se să treacă pragul veșniciei, doamna Ignes ar fi adus in cavou o parte din vechea-i garderobă și că, in timpul nesfârșitelor discuții pe care le purta cu răposatul Almossino, ar fi deprins obiceiul să-și lepede veșmintele in fața unei oglinzi ovale, pentru a-și contempla in liniște, departe de orice zgomot, goliciunea propriului trup, acum tot numai o ruină. „Sunt frumoasă, iși spunea, mângâindu-și agale sânii. Păcat că veșmintele pe care le port ascund de ochii lumii această frumusețe… Va veni insă, in curând, și timpul când voi apărea pe stradă lipsită de orice urmă de vestmânt…” …Alții lansaseră zvonul că bătrâna ar fi amenajat intr-o parte a cavoului un mic alcov, in care ii primea pe amatorii de senzații tari… Alții aduceau vorba de harapnic, de cătușe, precum și de alte ustensile menite să aprindă mintea și simțurile adormite ale unor domni trecuți demult de prima tinerețe sau ale unor tineri măcinați de spleen.

In fine, un zvon și mai ciudat, lansat de maestrul nostru de ceremonii, Adrian, il punea in centrul atenție pe Almossino. Un soț, de altfel pașnic, care chiar și in perioada sa de glorie, când funcționa ca prim-solist al Operei, făcând adesea turnee in străinătate, nu ieșise niciodată de sub cuvântul doamnei Ignes, nu călcase, cum se spune, niciodată pe bec, in ciuda faptului că, fiind un bărbat frumos, era asaltat de un puhoi de admiratoare. Ei, bine, Almossino interpretase cândva, in tinerețe, rolul regelui in “Macbeth” și fusese lovit, se pare, de blestemul ce planează asupra libretului decupat din opera lui Shakespeare. De atunci, cică, ghinionul l-ar fi urmărit pas cu pas. In timpul repetițiilor, trei instrumentiști și-au fracturat mâna, iar la premieră, o piesă de decor s-a prăbușit pe scenă, astfel că atât protagoniștii, cât și spectatorii au intrat in panică. După căderea cortinei, Almossino, retrăgându-se in cabina lui, a făcut câteva exerciții de exorcizare, rostind de trei ori Tatăl nostru și scuipând peste umăr propria sa imagine răsfrântă in oglindă. Spectacolul avu insă succes, jucându-se mult timp cu casa inchisă. Interpreții intrau pe scenă făcându-și cruce. Fiecare reprezentație se lăsa cu câte un accident. Almossino venea la repetiții și spectacole cu frica in sân. Stresul il transfigurase. Ochii ii luceau ca două mărgele negre in orbite, iar fața i se alungise. Hainele curgeau pe el, din pricina slăbiciunii. Iar vocea căpătase nuanțe stranii, aducând la sfârșitul spectacolului publicul in stare de delir. Totuși, in ciuda tuturor precauțiilor pe care el le luase, ceea ce era inevitabil să se intâmple s-a intâmplat. In timp ce interpretul trecea prin sală, o stucatură se desprinse din tavan și ii pică in cap. Solistul se prăbuși printre scaune, cu trupul scuturat de convulsii. Toată trupa intră in alertă. Repetiția fu suspendată. Ca și spectacolul, de altfel. Decorurile și recuzita fură depozitate intr-un loc ascuns de la subsol. O mână răuvoitoare pătrunse insă intr-o noapte in depozit și dădu foc costumelor. Anchetatorii sosiți a doua zi la fața locului au fost puși in fața unui fapt uluitor, ce ridica multe semne de intrebare. Incendiul părea că s-ar fi declanșat cu de la sine putere și tot cu de la sine putere s-ar fi stins. Arseseră doar o parte dintre costume și peruci, restul recuzitei părea să nu fi fost afectat de flăcări. In afară de aceasta, in depozit nu mirosea a fum, ci a lavandă, cu toate că in șifoniere se puteau vedea grămăjoare de cenușă ce incă fumegau… Anchetatorii au ridicat neputincioși din umeri și, după ce au intocmit un proces-verbal scris intr-un limbaj ambiguu, au plecat fără să mai incerce să găsească vinovații. Unul dintre ei, intâlnindu-se cu directorul pe hol, i-a zis: “Ceea ce se intâmplă aici e o enigmă. Ieri, intrând in cabina pedichiorului, am avut impresia că iau foc. M-am uitat in oglindă, părul imi ardea in vălvătăi, ridicându-se ca o creastă in vârful capului. Am incercat instinctiv să-l sting cu palmele, dar am constat că totul nu-i decât o halucinație…” “Poate că așa o fi fost”, murmură directorul. “Păi atunci– zise anchetatorul – de ce când am ajuns acasă aveam sprâncenele pârlite și miroseam a carne arsă, de parcă aș fi fost un porc prăjit la o lampă de sudură?!” “De, ce să zic, făcu directorul, impingându-l spre ieșire, poate că aveți dreptate. In teatru se intâmplă lucruri necurate…”