FOILETON / Thriller serotonin

“Acum sau niciodată”, îmi zic mie însumi ca unui dublet
eteric, calmîndu-mă zadarnic: un ordinar personaj dostoievskian ce
revine periodic la locul crimei din tinerețea sa neliniștită.

Cu ochii larg deschiși, un pic ruginiți de atîta lumină
depozitată în irișii expuși, urmăresc cum în venele elastice îmi
crește constant nivelul admis de serotonină, fără a mai zice de
cheagurile de sînge ce marchează (pentru unii, chiar dacă
singulari!) renașterile spirituale ratate. Și, Doamne, e vorba
chiar despre serotonina adevărată: acel hormon secretat direct în
sistemul nervos central, făcut responsabil de medici pentru
neurotransmiterea depresiei și a anxietații. Or, cunoscut lucru,
nivelul de serotonă în compoziția sîngelui persoanelor îndrăgostite
și al celor considerate a fi obsesiv-compulsive este cu 40% mai
scăzut decît în cel al subiecților “normali”.

Așadar, odată și odată trebuie să fac dezvăluirea. Altfel simt
că voi exploda: că îmi va exploda și ultima rezervă de îndemînare
mortală latentă. Probabil așa se simt toți acei care iau ilegal cu
sine, în Ziua Judecății de Apoi, o taină străină, ce nu le onorează
defel purificarea finală!

Timp de douăsprezece ori – pe toată durata anului
calendaristic -, exact în perioada cînd luna își iese din matcă
relevîndu-și petele întunecate (de la resturile de serotonină
neutilizate, rămase peste zi?), Adono Costenar își trăiește din
plin porecla de “supraterestru”, fără a poseda
șisymbola,parola secretă (pentru atîția muritori!) de
trecere nepedepsită spre alte tărîmuri ontologice intangibire. În
timp ce sîngele oamenilor, îmbogățit cu drame zilnice, obișnuiește
să curgă vertical din femei în perioada ciclului, iar pe bărbați îi
trage jos din patul conjugal sau din afacerile cu moartea – uneori
și cu iubirile pierdute la cărți -, la Costenar el doar se ridică.
De la tălpi, sîngele lui se întărește mai spre creștet, căpătînd
forma alungită a capului: ca într-un mauzoleu mirific. În aceste
zile speciale (pentru noi toți, dar cu motivații atît de
diferite!), îl văd ieșind de la mansarda celui mai înalt bloc din
oraș, pe care o populează împreună cu un papagal și un porcușor de
Guineea: cu privirea mai mult ațintită spre cer decît spre
realitatea terestră, ieșită abrupt și direct din propriul său
umăr.

Vecinii săi expuși, în modul animalic cel mai literal posibil,
complexului Oedipus ori altor handicapuri iraționale transmise prin
contaminare socială nu pot înțelege pînă la capăt două lucruri
esențiale: 1. “de ce?”, la calitățile sale corporale și mentale
excepționale, Costenar e un tip (încă) singur și, desigur, 2. “cum
de nu?” și-a identificat Maya tangibilă, zeița feminină supremă cu
funcțiile clare de alăptare și educare (familiare încă vechilor
greci) sau responsabilă de existența iluzorie (la vișnuiții
indieni)!

Dar cine ar putea recunoaște cum e să deții – în aceeași palmă
care bate și mîngîie cu aceeași fatalitate – diferitele capete ale
fenomenului Maya și, în plus, să posezi ori, mai curînd, să fii
posedat de “complexul lui Actaeon”. Actaeon, vînătorul legendar
care, întîmplător, a văzut-o îmbăindu-se nudă pe zeița grecilor
antici Diana.

Legenda ne spune că, “mînioasă, zeița” l-ar fi transformat
imediat în cerb, țintă accesibilă tuturor obiectelor ascuțite: fie
săgeți, fie colți de fiare. Sub această înfățișare nouă și inedită,
nefericitul vînător a fost sfîșiat cu o cruzime turbată de către
propriii săi ogari de vînătoare: chiar pe muntele mitic Cithaeron,
rămas să suplinească, pentru oamenii moderni, locul unde șira
spinării oricărui vis e frîntă adesea.

Dar așa cum orice obiect (inclusiv virtual) riscă să te
rănească la capătul experienței sau a utilizării lui prea
îndelungate, devine foarte clar în curînd că ceea ce e mai puțin
periculos în lumea asta să te înconjori de propria ta
solitudine.

De aceea, printre lucrurile personale și instrumentele ce îl
ajută să își practice – cu decența zilnică presupusă – meseria
sacră de meteorolog, inclusiv un trautonium moștenit de la părinții
decedați cu mulți ani în urmă, Adono deține doar un papagal și un
porcușor de Guineea. Primul are “viză de reședință pemanentă” în
colivia cu grilaj metalic, iar al doilea – într-o cutie obișnuită
de carton.
Această falsă stranietate (pentru ochiul străin, repet) nu dă
mai puțină valoare prieteniei circulante între toate forțele
naturii. Într-o seară dintr-acelea care începe să mustească de
serotonină, papagalul lui Adono umblă neliniștit prin cușca sa
lucioasă.
Deja îmi imaginez cum își scoate gîtul, pansat cu pene
colorate, printr-o zăbrea lărgită a coliviei metalice și strigă
sacadat în fața ecranului mat: “Ti-Vi… Tiiii-Vi…
Ti-Viiii…”.

Acum știu că e timpul să îmi scot luneta…

În timp ce butonează telecomanda prin măruntaiele familiare
ale postului “National Geographic”, îl văd pe Adono Costenar cum
își prepară cafeaua de seară. Cînd gustă din ceașca mov conținutul
negru al ibricului abia luat de pe foc, o grimasă involuntară îi
străbate fața: cafeaua nu e atît de fierbinte, pe cît e de
puternică. Va trebui, probabil, să dilueze cumva lichidul dens și
amar. Costenar dechide ușa frigiderului și, cu celaltă mînă rămasă
liberă, caută (nu fără o doză de disperare) cutia familiară din
carton pe care scrie cu litere de-o șchioapă “Lapte”. După modul
cum o agită nervos, îmi dau seama că nu a mai rămas pic de lapte.
Aproape că pot auzi zgomotul pe care îl are impactul cutiei în care
e păstrat laptele cu pereții solizi ai coșului de gunoi: ambele
goale.

Nu fără o anumită doză de satisfacție îl urmăresc cum iese
grăbit la non-stop-ul din colțul străzii, de unde își cumpără o
cutie cu lapte pasteurizat. De sus, luna plină își răsfrînge
efectele ei halucinogene direct pe creștetul bărbatului,ca o
steatoză de lumină – așa cum se întîmplă la degenerarea unui țesut
sau organ uman prin depunere masivă de grăsime.

Cînd intră în casă, Costenar e deja amețit de-a binelea.
Porcușorul de Guineea e unica ființă care îl întîmpină,
strecurîndu-i-se periculos printre picioare. Ambii mi se par
parteneri egali din același ecosistem natural ori film
existențial.

Încercarea repetată (și puțin neghioabă, aș zice!) a lui Adono
de a-și turna lapte direct din cutie peste cafeaua neagră, demult
răcită, coincide cu efectele de vîrf ale lunii pline. Pot jura că
omul meu gîndește și acționează în transă. Spre (parțial!) marea
mea surprindere, Costenar a vărsat peste porcușorul de Guineea
aproape tot laptele. Cu o oarecare anticipare de cîteva secunde,
papagalul generase deja un zgomot gutural suficient de alert pentru
a atrage atenția a două patrule de poliție: dar insuficient încît
să fie de real folos partenerului său cu blană linsă și
lucioasă.

În doar cîteva secunde, Costenar se pomenește lungit pe podea,
înainte de a ajunge cu vîrful degetelor (de la mîna dreaptă)
spătarul de lemn al scaunului. Toată nebunia selenară care a urmat
mai departe s-a desfășurat chiar în bucătăria lui mică, neprevăzută
cu decoruri magice. Dar totul s-a petrecut atît de repede, încît
reproducerea evenimentelor nu ar imita decît rîgîiala care
concurează consumarea unei halbe răcoaroase de bere.

Mai întîi a apărut o nălucire, parcă preluată din
giumbușlucurile lui Jerry-șoricelul împărțite cu motanul Tom din
serialul animat omonim sau din metamorfozele magice ale
poveștii “Cenușăreasa”, dar cu o tentă eroică și erotică
neșteptată: porcușorul de Guineea, bietul animăluț de companie
solitară, a fost cuprins parcă de un soi de letargie cosmică
generală, urmată de o convulsie artistică parțială.

În tot acest timp, corpul a început să i se mărească cu
aceeași viteză cu care blana scîrboasă căpăta reflexe de piele
umană. Eu însumi am fost nu puțin scandalizat, văzîndu-l cum se
transformormă într-o blondă sexy: direct pe retina mea dilatată.
Ochii săi languroși, despre care cu cîteva clipe în urmă nu ai fi
zis că puteau aparține unui animal cu blană linsă și lucioasă,
străpung cu greu întunericul format artificial, lăsînd loc de
accesibilitate semantică echivocă: așa cum recrutul visător poate
confunda cu ușurință steaua de mareșal cu cea de sergent.

Dar minunile abia își încep marea lor paradă: mai exact să se
dea într-un spectacol teluric deloc gratuit. În ceașca cu cafea
concentrată (pe care Costenar nici așa nu a reușit să o dilueze)
apare o altă nălucire, la fel de erotică, una care treptat se
încheagă în trupul nud al unui negru african. Știu că aici nu pot
să greșesc: forța lui impresionantă dar genuină și nările umflate
care filtrează aerul din jur îmi amintesc pe dată de eroii mei
preferați din lecturile romanelor cu sclavi, inițiate încă pe
timpurile copilăriei mele neautorizate.

Emanciparea bruscă se pare că comportă și ea niște riscuri
specifice, chiar dacă istoricii profesioniști atrag atenția mai
mult asupra efectelor psihologice marginale. Negroidul se dă la
blondă cu aceeași repeziciune cu care s-a “materializat” din ceașca
cu cafea de pe masă: precum Afrodita din spuma mării.

Aceasta, adică blonda naturală – și nu zeița greacă a
frumuseții -, începe să rîdă în hohote, stricîndu-i brusc toate
planurile macisiste. În mentalitatea sa originară, negrul desigur
nu înțelege care e motivul acestui rîs obraznic și totodată nu mai
puțin îmbietor. Dar urmărind linia privirii emanate de blonda
emancipată, numai o clipă durează să vadă că nu are penis. Se uită
în jur și zărește colivia.

Tipul zîmbește cu o doză permisivă de nedumerire, luminînd
toată camera cu sclipirea intensă a dinților săi albi, care nu au
cunoscut cariul industrializării forțate. Cu degetele mîinii
desfășurate peste aripile păsării cu cioc încovoiat, negrul scoate
papagalul și îl pune iute în zona sa genitală. La fel de
fulgerător, papagalul își lungește extremitățile și se transformă
într-un penis mătăhălos, împrejmuit cu păr creț și vopsit în mai
multe culori. Pomenindu-se dotat subit cu un organ genital masculin
demn de toată invidia pe întreaga sa linie adamică, tipul negroid
își pîlpîie rapid retinele pigmentate cu galben: acum privește mai
neajutorat decît în clipa cînd realizase că n-are deloc sex.

Lucrul cel mai penibil care putea să se întîmple în această
scenă (incitantă, neîndoios) putea să fie doar unul cu putință,
fapt care s-a și întîmplat: luneta mi-a lunecat din mîini. Zgomotul
țăndărilor împrăștiate în jur au avut un efect cel puțin tonifiant,
dacă nu chiar hagiografic: pentru “eroul” meu lovit de efectele
lunii pline.

Imediat ce se trezește din transa de jumătate de oră, Adono
face un tur vizual al bucătăriei. Pe podeaua lucioasă vede ultimele
picături de lapte, pe care porcușorul de Guineea tocmai reușește să
le lingă cu o dexteritate nebănuită pentru un rozător. Așa lungit,
Costenar ridică cutia goală și o aruncă la coșul de sub chiuvetă.
Trezit și revigorat complet, îl văd cum începe să umble nervos.
Abia atunci observă că ușa de metal a coliviei e deschisă.
Papagalul umblă neliniștitit dintr-un colț în altul, repetînd fără
răgaz “Lu-na… Luuuuu-na…Lu-naaaaa…”.

Dacă ar privi mai cu atenție, Costenar ar putea remarca, fără
legătură aparentă, penele zburătăcite ale păsării. Dar oricum nu ar
înțelege mare lucru din tot ce s-a întîmplat în lipsa lui
(terestră, pot spune exact).

Ținînd încă ceașca în mînă, Costenar privește repede afară.
Rămîne uimit pentru o clipă, aș putea spune că chiar imobilizat
(mental). Din colțul de jos al lunii curge o substanță lichidă, cu
reflexe spumoase de lumină albă-albă. Cu ochii larg deschiși
urmăresc, mai curînd imobilizat (în transă!), cum bărbatul urcă de
la mansarda celui mai înalt bloc din oraș. Ajuns pe acoperiș, îl
văd pe Costenar cum își întinde iute ceașca sa mov, pictată cu
motive pastorale, marginile căreia, în numai două secunde,
debordează de cel mai pur lapte natural.

Atunci îmi caut și eu, instinctiv, vasul mic de porțelan din
care îmi sorb de obicei dejunurile frugale și solitare. Cu
vîrfurile degetelor aproape lipite (de la mîna stîngă) apuc cana de
toarta sa tocită, iar cu cealaltă mînă, acum liberă, încerc să
deschid geamul ermetic al camerei de la subsol.

Dar imediat mă văd obligat să renunț, realizînd că noi doi –
eu și Costenar – am atins evoluții diferite ale aceleiași maladii
și, în timp ce trag înapoi perdeaua pentru a mă proteja de efectele
fatale ale lunii pline, cu lumină devenită brusc ruginită, mă
autosurprind că reflectez aproape cu voce tare: “N-ar fi rău deloc,
fratele meu, ba chiar foarte bine, în perspectivă medie, să-mi
găsesc o chirie la un alt etaj și într-o altă clădire și, cine
știe, poate într-o altă viață”…