FOILETON / Ultima runda la Ruleta romaneasca (V)

Fetele de pe Calea Victoriei
Сhiar dacă stăm, intr-o nesfârșită și impovărătoare așteptare, pe Calea Victoriei, destinele noastre sunt ale unor infrânte. Victoria, pentru noi, n-ar fi decât un oximoron.
Fie, daca nu infrânte, pedepsite suntem, totuși. In văzul lumii. Intregi. Sau parțiale. Cât mai e lume, prin acest odată zis,Mic Paris… Ne văd și destui străini. In acest hal fără de hal. Ca și condamnate. Disperate in apăsătoare așteptare.
Eu, una, de cum mă trezesc din somn sau doar din amorțeala de peste noapte, imi dau seama cu groază că, și astăzi (și mâine, și poimâine…), va fi exact – dar absolut exact-simetric – ca ieri (alaltăieri, ani și ani indărăt…). Mai să ajungem ca bătrânele neputincioase care iși invocă isprăvirea. „Doamne, unde-o fi să fie moartea aia să mă ia și pe mine odată?… Decât atare viață, mai bine…”.
Astfel că, in eternă neschimbare de situație, iată-ne, două, pereche, ambele-amabile, stând sub frontonul nesuferit al casei ce ne este menită, pe strada – ba nu, in cazul nostru este vorba de Ca-le! pe Calea Victoriei –, casă situată la zece pași, pe stânga, de strada General Manu. Sau pe dreapta, dacă te uiți din partea opusă a Căii Victoriei. Mai că la colț cu aceasta. Intersecție – General Manu! Victorie și General! – se potrivește, nu? Dar cum se potrivește să ții, in văzul lumii, două femei impovărate lângă această intersecție combativ-jubilativă – victorie și general, general și victorie? (Ah, câte doamne și câți domni infrânți poartă numele de Victoria și Victor…)
Destine la nici o cale, cum se spunea mai des (astăzi – mai rar) in timpurile din care ne tragem… Din timpurile când ne pomenirăm pe Calea Victoriei, unde ni-i din cale-afară de impovărător să ne ducem veacul, veacurile…
Ce mai calea-valea, pentru noi e foarte trist in Calea Victoriei. Barem nici nu e cel mai frecventat segment al ei. N-o să vedeți prea multă lume pe aici. Prin aceste locuri cam nu are cine pune țara la cale.
Calea Victoriei – intersecție – strada General Manu… Dar oare amazoanele aveau și ele generali?… Ghenerărese, cum ar fi zis Chirițoaia… (Făcând-o de oaie…) Sau diadohi, ca Alexandru Macedon… Uite, câte iți mai pot trece prin cap, cât tot stai și stai și aștepți, aștepți… Te mai deștepți, cum ar veni. Dar la ce bun? Cui ii pasă? Tot aici rămânem, pedepsite, sub nesuferitul fronton al acestei clădiri „de epocă”.
In cea „de aur”, epoca, tot aici ne aflam. Nu, nu deranjam autoritățile. In orice caz, nu s-au luat de noi. Și păcat că nu s-au luat. Poate că ne mai diversificau existența, mai schimbau ceva in destinul nostru… O epocă in care, declarat, răspicat, femeia e sută la sută egala bărbatului. De aia am și rămas aici, la grea corvoadă.
Unde mai pui că, de atâta vreme de când ne aflăm cot la cot, ne-am plictisit grozav una de alta! Nu mai avem ce ne spune, mutual, cum s-ar zice neologistic. Adică – reciproc. Tăcem, privindu-ne chiorâș pe sub sprâncenele ingrelate de praful străzii. General Manu. Și cel al celebrisimei Căi a Victoriei. Atât de obosită pe aici, prin părțile noastre. Sau, poate, așa ni se pare doar nouă, obositelor, la rândul nostru… Pe când calea e cu adevărat victorioasă – ce ziceți? – triumfală, simbolică, emblematică… și mai cum? (Deschideți DEX-ul și mai contribuiți și domniile voastre la epitetizarea Bucureștiului, acest Mic Paris, ceea ce, insă, nu inseamnă că Parisul ar fi un Mare București…)
De altfel, din câte auzim, domnilor, nu vi se dă limba să ne numiți și pe noi doamne. Auzii un străin spunându-i unui băștinaș (bucureștean prin adopție, venit de undeva din Bărăgan): „Ce este aici la doi femei?” Nu vă mai reproducem răspunsul… Sau, să vi-l spunem, totuși?… Unul obișnuit: „Fofoloanca mă-sii știe ce o fi…” „Aha…” se dumiri musafirul transcontinental.
In genere, nu prea suntem alintate cu prea multă atenție. Uneori – nici pic chiar. Doar așa, din când in când, câte vreun pruncuț arată din cărucior cu mânuța spre noi, strigând bucuros: „Țața, țața!” Furmos, adică. Frumos?…
Odată, amica imi spuse că, parcă, ar fi văzut că in direcția noastră și-ar fi aruncat privirea prim-ministrul. Eu una nu cred… Prea era mare viteza BMW-ului său escortat de alte vehicule – și ele negre, cu girofaruri agitate. Când goneau dinspre Casa Guvernului spre Palatul Parlamentului sau, poate, spre Cotroceni, la intâlnirea cu legislatorii sau la o nouă ceartă cu președintele țării. De regulă, când se intâmplă atare evenimente cu girofaruri clocotinde de lumină sălbatică, la intresecția Calea Victoriei – strada General Manu se postează un agent de circulație care, insă, nu ne acordă pic de atenție. „Noly vnimanie!” – „Zero atenție!”, vorba rușilor. Pentru că, deja, aceștia sunt suficient de mulți și prin București… De când cu Lukoilul, Gazpromul, dansatoarele de cabaret… Agentul face semne disperate, cu bastonul zebrat, să oprească circulația, să treacă șeful, pe când noi, zgribulite, disperate, incovoiate, rămânem, cum am fost – uitate, ale nimănui!
Uneori, ne zicem că s-ar putea interesa de noi careva din bogătanii ce obișnuiesc a intra la cazinoul din Casa Vernescu, cea arendată de Uniunea Scriitorilor… Dar de unde?! Ăștia vin cam pe intuneric, pleacă spre zori, obosiți, vlăguiți, unii din ei – disperați, semn că au pierdut totul sau aproape totul la ruleta diavolului… Din partea lor să te aștepți la atenție, ințelegere, compasiune?… Să fim serioși…
Bineințeles, știți și dumneavoastră, peste drum de Casa Vernescu se află bustul lui Nichita Stănescu… Da, poetul cu versurile alea… cum să le numim?… – nu știm cum, astfel că mai bine vi le reproducem par coeur, cum zice francezul: „Spune-mi, dacă te-aș prinde intr-o zi și ți-aș săruta talpa piciorului, nu-i așa că ai șchiopăta puțin, după aceea, de teama să nu-mi strivești sărutul?…” Noi, strivitele de destin, luăm foarte in serios-dureros astfel de vorbe…
Odată, din partea opusă a Căii Victoriei, mi se păru că ne privesc cu oarece interes Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu. Sau, nu este exclus, și Mircea Cărtărescu. Eu nu-i cunosc prea bine la infățișare, aș fi putut confunda ceva… In orice caz, bărbații ne priveau, făceau oarece gesturi „descriptive” și iși spuneau unul altuia cine știe ce impresii. Ba nu, nu impresii, ci idei; mai mult idei decât impresii; precum se intâmplă in cazul filozofilor… Insă interesul lor pentru noi nu dură mult, curând dânșii făcând stânga-mprejur și intrând in Casa Enescu….
In ce o privește pe colega mea de chin-destin, ea pare a-mi fi soră, nu alta! Ca și geamănă. Am fi niște… dioscure… De ce s-ar vorbi doar de dioscuri, nu și de dioscure?… Numai că, la caracter, trebuie să vă spun, nu ne prea potrivim. Ceva mai inainte sau, mai bine zis acum câteva decenii, ea era veselă din fire, precum foarte mute tinere din intebelic. Mi se părea o optimistă incurabilă! In naivitatea ei, incerca să mă convingă că viața ar fi frumoasă, lumea – politicoasă, generoasă, că…
Eu insă prinsei mai devreme a bănui contrariul, numai că nu incercai să o conving de adevărata stare de lucruri. Știam că va ajunge ea insăși la concluziile ce porniră a mă măcina pe mine. Din ziua in care incepu a se lăsa tot mai mult pradă tăcerii, fără a-și mai demonstra optimismul, prin veselie fără motiv, ințelesei că deja pricepu ce și cum… Tăcea. Nu era bosumflată. Ci ingândurată. Și, parcă, tot mai incovoiată de umeri. Uneori, plânge incetișor… Mai ales când burnițează, toamna… Iar noi suntem aproape goale… Sau inveșmântate foarte sumar…
Și cărui tip i-a dat prin cap să pună femeile la muncăsupraomenească? Nu, nu suntem feministe, emancipate, insă nici să suportăm o atare nedreptate nu ne mai stă in puteri… Ăla, insă, care ne aduse aici acționă și el in baza stupidului principiu cu „răspândirea frumuseții in mase”. E adevărat că, la timpul nostru (fost-ai, lele, când ai fost!), eram frumoase. Ne plăcea să repetăm fraza aia a unui rus că frumusețea va salva lumea. Pe dracu’! Frumusețea va salva lumea dacă lumea va salva frumusețea! – iată ce-i pot spune eu, peste ani, rusului. Bineințeles, răspunsul reiese din situația noastră: impovărate, obosite, plictisite de cotidian… Ajunse, mai că, la stereotipie. In sensul cel mai grav – ca simptom al unor boli mentale, constând in repetarea automată de către suferinzi a acelorași cuvinte sau acelorași gesturi.
Pentru noi e și mai grav, probabil. Deoarece deja nu mai repetăm nici un cuvât, nici un gest. Stăm tâmpe, mute, ințepenite, impovărate, sub blestematul fronton, de pe care se coșcovește, desprinzându-se, tencuiala, depunându-ni-se pe rotunjimea sânilor. Ademenitori, cândva. Azi?… Ce să mai vorbim…
Baremi să ne fi fost hărăzit a sta undeva in marele, adevăratul Paris, pe celebrisima stradă Pigalle, să zicem, unde e mult mai multă mișcare (…in diversitate, și diversitate in mișcare), unde e mai multă lume, ai ce vedea, comenta, iubi, repudia… Pe când aici, pe Calea Victoriei, noi nu suntem decât două invinse…
De disperare, inde noi, eu și colega-mi intru nenorocire, ajungem a ne șopti, visător, despre… – despre ce credeți? – despre o eventuală… implozie! Da, da, să explodeze, la mama dracului, cineva, prin implozie, această clădire sub frontonul căreia suntem obligate să stăm exploatate, impovărate, umilite, uitate, nebăgate in seamă… Să arunce… – nu, nu in aer, ci in propriul ei interior – această casă nesuferită ce ne are de sclave, de roabe… Să fie ea insăși cărată cu roabele… de moloz, tărăboanțele… Uite, de atâta plictis, deznădejde și neieșire din situație, ajungem și noi la jocuri lingvistice, ca fiecare ființă necăjită din țara aceasta, din capitala aceasta vorbăreață…
Sau, de nu explozie-implozie, să vină odată aici, in Calea Victoriei, edilul șef al Micului Paris, găsind cu cale să hotărască in sfârșit: „Baremi la o sută de ani impliniți, acestei clădiri ar trebui să i se facă o reparație capitală. Iar cariatidele să fie scoase definitiv… La pensie cu ele!… Gata, și-au făcut datoria. Cale bună la muzeul artitecturii, să se odihnească.”
Asta cu gândul și șansa că, precum s-a fundat Muzeul Satului, va fi pus la cale și un muzeu al orașului… Ați putea să veniți acolo să ne vedeți… Iar aici, „La casa cu doi femei vizavi de casa cu doi lei”, cum scria oarece neromân get-beget de la Paris, trimițind o scrisoare in Bucureștiul nostru, cine știe ce ați putea vedea in loc…
Numai nu două femei. Exploatate. Impovărate. Pedepsite. Vlăguite. Triste. Invinse, pe Calea Victoriei…
 
Brosser un tableau*
Dorian-românul (dar mai ales – rusul) vrea să picteze un tablou sau, poate, ceea ce ar fi și mai dificil – un autoportret, dar, Doamne iartă, nu are nici pic de talent pentru așa ceva. Numai că, oricum, Dorian se străduieste din răsputeri – ieri, azi și – să fim siguri – mâine (o va) face la fel. Insă nicidecum nu-i iese portretul, fapt care nu-l impiedică, totuși, să amestece vopselele pe paletă și să le ducă cu pensula spre pânza fixată pe șevalet. Dar, asta e! – nu-i iese și in vecii vecilor nu-i va ieși portretul, pentru că acesta pur și simplu nu există in harul său. Mai bine zis – in lipsa lui, a harului. Insă Dorian nu pricepe asta. De aia și tot incearcă, amestecă vopselele, dă cu pensula – definitivă zădărnicie. Astfel că rămâne a fi de o insistență și străduință uluitoare, incât, de le-ar fi avut un altcineva, de asemenea fără talent, nu este exclus să fi reușit să picteze portretul.
Insă, in cazul dat, nu este vorba de altcineva, de asemenea privat de har elementar intru pictură, ci de Dorian. Numai că – așa e – la ce bun (s-ar putea spune și: la ce mama dracului?) ar mai incerca el să incropească portretul, dacă treaba asta in vecii vecilor nu-i va fi dată? Zadarnică interogație versus negație: Dorian va incerca iar și iar, iarnă și vară, zi și noapte.
Acest Dorian, domnilor, nu e decât povara moștenită de noi de la realismul socialist. Este exemplul tipic al tipicarului care crede că, făcând totul „tak kak nado”**, este imposibil să nu ajungă la ceea ce și-a popus. Este de neimaginat să-și piardă increderea in sine. Pentru că – nu-i așa? – dânsul procedează intocmai „cum se cere”.
Bineințeles, se poate intâmpla ca Dorian să incerce, știind din capul locului și adâncul (atât cât are acest… adânc) intelectului că nicicând nu va reuși să dea gata portretul. In acest caz, cel mai interesant lucru sau cea mai curioasă nuanță ar fi că: dacă Dorian știe că nu e pictor, dar insistă in draci să contureze portretul, cel care ii pozează ar putea spune: „Tâmpitule!” (Situația e oarecum alta, dat fiind că Dorian ține cu tot inadinsul să-și facă autoportretul… Să-și spună el insuși vorbe neplăcute?…) Dar – dacă e să ne amintim de niște circari care, neavând mâini, fac totul, cu mare indemânare, cu picioarele – chiar și pieptănându-se, ca să nu mai vorbim de multe alte operațiuni – imbrăcat, dezbrăcat, incheiat, descheiat etc. –, așadar, dacă Dorian nu ar fi avut mâini, Doamne ferește și apără, insă ar fi insistat să picteze – cu pensula prinsă intre degetele piciorului sau intre dinți – și dacă nu i-ar fi ieșit portretul, totul s-ar fi pus – cu compasiune – pe seama invalidității sale fizice. Nu pe seama celei a spiritului. De care suferă, pare-se. Iar dacă chiar și așa, fără de mâini fiind, i-ar fi ieșit portretul, despre el s-ar fi putut spune că e, cel puțin, un cvasisupraom (nu și supraartist, bineințeles). Și aici te-ar incolți o mare capcană, Doriane. Mai bine să ai și mâini și picioare și celelalte organe vitale și să incerci a picta, chiar dacă, mama dracului, nu-ți iese nici pe dracu’, insă tu, conform principiilor realismului socialist, nu poți lăsa intenția baltă. Cu atât mai mult – băltoacă…
Unica problemă a lui Dorian, această impovărătoare moștenire a noastră, e să nu-i permită soției sale să asiste in timpul zădarnicelor strădanii de a picta (auto)portretul. Pentru că ea l-ar putea obosi cu sfaturile – fă asta, fă cealaltă, nu așa, din contră. Etcetera. Incât ar ajunge la incurabilă lehamite și ar abandona cele pe care le are in intenții.
Clar lucru, trebuie să ascultăm și cealaltă parte, care are dreptate să intrebe: Dar dacă, grație indezirabilelor indicații ale soției, ii reușește, totuși, tabloul?…
A-a, in acest caz subiectul ar putea să facă trimitere la prima sa parte, cu mult mai amplă, intitulată „Portretul lui Dorian Gray”…
 
 

              ______ 

*Brosser un tableau – a schița un tablou.