FOILETON/ Ura (I). O sinucidere anunțată

Săptămina aceea a fost teribilă. Și nu doar săptămina, ci tot restul verii. Insă in săptămina aceea, după umilința predării fără lupte cu ăia de la Zet, s-au petrecut două lucruri atit de rare, incit lumea pină și azi vorbește despre ele. Nu toată lumea, desigur, ci doar aceia care au prins faptele, au fost acolo și le-au rămas pe retină. Unul e mai banal, insă al doilea e atit de năucitor, incit să aibă loc oriunde in lume, din New York și pină-n Patagonia, ar lăsa pe oricine cu gura căscată, fiindcă practic e imposibil să se intimple. Sau are loc o dată la zece milioane de cazuri. E posibil, nu?, să stai in bucătărie liniștit, dimineața, cu o cafea in față și deodată, hop!, să-ți intre un avion pe geam. Are loc foarte rar, nu?, dar e posibil, știm. Datorită celor două evenimente, blocul nostru a devenit celebru in cartier. Toți știau unde e D7. Si nu doar in cartier. Toată țara a aflat de blocul D7. Lucrurile acelea să se fi petrecut astăzi, deveneau din secunda doi știri pe CNN, subiect de reportaje, cărți, documentare și seriale pe Discovery. Pină și probabilitatea ca două astfel de lucruri să se intimple e unică. Să zicem că-ți intră un avion in bucătărie. Bun. Extrem de rar, dar a mai avut loc prin lume, nu? A mai avut loc. O.K. Cind insă după ce-ți intră un avion in bucătărie luni, să zicem, și produce distrugeri: iți sparge ceașca de cafea… te omoară… mai omoară și pe alții… face o gaură in clădire prin care se vede dincolo… după toate astea, ce-ar fi ca joi (sau vineri) un terorist beat să pună o bombă in exact același bloc? Așa, de nebun. Ca să se distreze. Fiindcă ii plac exploziile. A văzut la televizor că in blocul ăla a intrat un avion și s-a gindit: băi, da’ o bombă, ceva, nu le-a trebui ăstora? N-am nimic cu ei, nu-i cunosc, nici nu mă interesează cine sint, nu revendic nimic, n-am nici o pretenție… doar că mi-a plăcut ideea: hai să le pun o bombă ăstora din blocul cu avionul! Că deja sint obișnuiți. S-au antrenat. Au experiență. Și ca să nu se plictisească, hop și eu cu bomba! N-ar fi amuzant? N-am ride pină am cădea pe spate? Nu ne-am distra? Ba da. Atunci, hai s-o facem. Chiar așa s-au petrecut lucrurile cu blocul nostru. Era foarte cald. Noaptea dormeam cu geamurile deschise și ne ciuruiau țințarii. Ziua umblam cu limba pe umăr și ne adunam mai mult in spate unde era umbră, sub geamurile surorilor Acutunoaie. Diminețile bineințeles că ieșeau frații Matran cu mingea, jucam noi ce jucam, insă pe la zece, zece și ceva, cum il vedeam pe Păstorel cu bicicleta, cum o tuleam in spate și continuam acolo sau plecam la Ciric să facem o baie. Căldura aproape sufoca orașul. Asfaltul frigea și ni se lipea de teniși. Deschideam gura și inghițeam flăcări. Iarba ingălbenise. Copacii stăteau cu frunzele pleoștite. Florile mureau. Pină și fluturii dispăruseră. Căscam ochii către cer și nu vedeam nici un nor. Albastru senin și soarele acela alb infipt ca un nasture de foc pe cearșaful necuprinderii. Vedeam in schimb multe planoare. Urmăream cite un avion, de care era prins un planor, și voiam să surprindem fix momentul cind planorul se desprinde și incepe să plutească de unul singur. Număram parașutiștii care sar. Odată am văzut cu toții cum unuia nu i se desface parașuta și cum cade ca glonțul spre pămint. S-a făcut praf pe naiba știe unde, la mulți kilometri de noi. Ne intrebam cit de nebun trebuie să fii ca să faci așa ceva. – Băi, zicea unul, n-a avut parașuta de rezervă. Cu parașuta de rezervă nu te doare capu’. Sari frumușel, pac-pac, admiri peisajul, e plăcut, răcoare… sport și energie… – Sport și energie in groapă, zicea altul, cind toarnă ăia pămint peste tine… – Băi, a fost un accident că nu i s-a deschis parașuta… – Da, și accidentu’ ți se intimplă ție. Tu mori. Crezi că ăla de-a mierlit-o s-a gindit că el va fi mortu’? Nu s-a gindit… – Mamă, ce-o fi fost in sufletul lui cind cădea… – Băi, la viteza aia, mori din aer! De pămint, jos, se izbește doar hoitu’, că tu ești bine mersi, mort de mult… Nu simți nimic… – Da, da’ pină să nu mai simți, cum e? Că poate aveai intilnire cu gagica, erai pus pe treabă, nu?, și, dintr-o dată, toate se duc dracului și tu odată cu ele… – Băi… se intimplă rar să cadă unu’… Așa poți să te impiedici și de scări… Cazi, te lovești la cap și gata… – Scările sint pe pămint… băi… nu plutesc prin cer. Aici, pe pămint, mai ai o șansă… Acolo in aer, nici una… – Da, băi… Și să mori pe căldura asta e nasol… Puți… iți sar mațele intr-o parte, capul intr-o parte… te-adună cu fărașul… – Il ia mă-sa rece cu fărașul! Il stringe cu mătura! Iar aici izbucneam cu toții in ris. Parașutiștii erau nebuni, ce mai incoace-incolo: niște extravaganți care se credeau șmecheri, să aibă și ei ce povesti fetițelor naive… Lulu insă afirma că el ar sări. Da’ Lulu avea antecedente: soțul soră-sii era cascador și șofer de raliuri. Apărea din cind in cind in fața blocului o Dacie 1100 modificată, vopsită in toate culorile lumii, cu inscripții străine pe ea. Răgea mașinuța aceea de spuneai că-i tractor. Cumnatu-său cobora imbrăcat intr-un costum de piele, cu mănuși negre pe miini și cască pe cap. Era vedetă. Plus că și vina. Mergea după iepuri și-i impușca. La Lulu am văzut prima oară cum arată un iepure de cimp mort și am mincat carne de mistreț. De mistreț veritabil: neagră și tare, cam ațoasă și ciudată la gust, abia am putut-o mesteca. Să nu fi fost de mistreț o scuipam cit ai zice pește, dar așa… Lulu povestea că o dată a luat cumnatu-său o curbă atit de tare, că s-a dat peste cap. Că erau să cadă intr-o prăpastie. Că s-au trezit cu un biciclist pe capotă. Chestia e că Lulu singur ar fi sărit. Și nebunul de Vasilică (de la doi) zicea că ar fi sărit, dar nimeni nu-l lua in serios. Vasilică spunea orice numai să ne contrarieze și să-l băgăm in seamă. Cind discutam intre noi ce-o să facem cind o să fim mari și unu’ spunea ceva (doctor, profesor, șofer), altul altceva, altul altceva, la sfirșit ateriza Vasilică și o trintea: eu am să mă fac poet, zicea. Ne venea, pe cuvint, să-l luăm la bătaie. – Ce poet, băi, puță? se supăra Puiu. Ce, te crezi Coșbuc… Eminescu… Arghezi…? – Coșbuc, nu, zicea Vasilică. E un poet slab Coșbuc. – Slab?! se supăra Puiu. Slab?! L-ai măsurat tu și-ai văzut că-i slab? Coșbuc se studiază la școală, băi…! “Noi vrem pămint”… “Mama”… și altele… – S-o fi studiind, zicea Vasilică, dar degeaba. Tot fără valoare rămine… – Da, că știi tu ce e valoarea… Băiii… dacă nu era valoros, nu-l invățam noi la școală… Te-am fi citit pe tine… sau pe altul… Ce să-ți zic: poetul Vasilică de la scara C, etajul doi, apartamentul… cincisprezece! – Paisprezece, zicea Vasilică. Și nu așa o să scrie pe cărți, ci Vasile Oroveanu… – Să mori tu! zicea Nelu. – Să mor eu! zicea Vasilică. – Ăsta-i timpit! exclama Puiu. Se jură pe orice. Să-ți moară ție mama-n chinuri dacă nu devii… poet? Zi: să-mi moară mie mama-n chinuri dacă nu devin poet! Hai, zi, să vedem… Vasilică nu răspunse imediat. Vedeam că se gindește și vrea să scoată una “tare”. Toți așteptam răspunsul, fiindcă nimeni nu s-ar fi jurat pe mama lui, hodoronc-tronc, pentru ceva ce urma să se intimple in viitor. – Las-o pe mama, zise Vasilică. Mama nu-i implicată. Insă eu chiar am să mor dacă nu devin ceea ce eu cred că sint și că merit să fiu… – Aaaa, nu se jură, spuse Luci dezamăgit. – N-a ințeles nimic din ce-a zis. Ce-a zis? intrebă Corneluș. – A făcut gargară, zise Lulu disprețuitor. – E laș! E laș! țipă și Puiu. Intii spune ceva și după aia o schimbă… Vasilică de la doi – poetul… – Păi, și noi sintem proști că il ascultăm… spuse Nelu. – N-ați ințeles, spuse Vasilică. Și dacă vreți să mă jur, uite, mă jur: dacă pină la 18 ani nu scot măcar o carte de versuri, mă sinucid! Să mor eu! In chinuri! Aoleu, măiculiță! Parcă dintr-o dată s-a lăsat gerul printre noi. Timp de o secundă- două, măcar, am uitat să respirăm. Nimeni, niciodată, nu spusese un astfel de lucru in blocul nostru. A te sinucide inseamnă a-ți lua singur viața. Tatăl unui băiat de la F5 o făcuse cu “verde de Paris”. Și-a turnat in vin, apoi a băut. Ca să nu fie dubii, a lăsat și o scrisoare de adio, ceva cu iertați-mă, nu e nimeni vinovat și așa mai departe. Il știam oarecum din vedere, fiindcă stătea cu trei blocuri mai jos decit blocul nostru, iar fii-su invăța tot la Generală 62, unde eram și noi. Dar ăla era om mare, după cum spuneam noi, adult, adică, iar oamenii mari, da, se pot sinucide. Oamenii mari fumează… se imbată… merg la serviciu… joacă table… iși bat copiii… conduc mașini… Oamenii mari pot face aproape orice: chiar și să se sinucidă. Dar noi eram niște puști: unii de zece, alții de 12, alții de 14… Vasilică de la patru avea 16, Conj tot 16, la fel și Laurențiu, iar mai mari aproape nu existau… Fratele lui Claudiu era student, Edi lucra, Costel tăia frunze la ciini, vreo doi plecaseră in armată și cam atit. Măiculiță, dar pină la 18 ani puteai număra anii… și-ți ieșeau foarte puțini… Mai mulți am simțit un fior rece pe șira spinării: aoleu, devenim majori! S-a zis cu distracția. Școli… servicii, poate… probleme… chestii… Ne uitam la Vasilică al nostru ca la o stafie. Parcă apropiase timpul. Parcă smulsese hainele de pe noi și ne lăsase in pielea goală. Pe bune, că ne venea să-l batem! – Te sinucizi tu un căcat, a zis Puiu primul, după ce și-a revenit din uluială. Nici nu știi ce-i aia! – Mănincă rahat, a zis și Lulu, adresindu-se tuturor. – Se laudă, a adăugat Nelu, apoi a scuipat in iarbă. – E prost, băi, a spus și Claudiu. Vorbește gura fără el. Mănincă rahat cu polonicu’! Toți am devenit foarte zgomotoși. L-au făcut pe Vasilică albie de porci: idiotul dracului, voia să ne strice vacanța? Să ne aducă aminte că mai avem puțin și gata, se stringe funia? Ce, nu știam și noi? Deja părinții ne frecau la cap cu meditații, cu lecturi obligatorii, ne puneau să citim și strecurau așa, din cind in cind, cite-un cui veninos: la ce liceu dai…? te-ai gindit…? ce ți-ar plăcea să faci…?, pe un ton aparent neglijent, să nu sperie sălbăticiunea care incă se crede copil. – Nu glumesc, a spus Vasilică după ce furtuna s-a mai potolit. Chiar am să mă sinucid. – La 18 ani fix? intrebă Puiu. Fii atent, că știu cind ești născut! – Cind e? se agita Corneluș. Vreau să fiu și eu atent… – Pe 18 mai, spuse Vasilică. – Exact, mirii Puiu. D’aia țineam și eu minte. – Dacă nu devii poet, spuse Lulu. – Nu, spuse Vasilică. – Ce nu? Care nu? se supără Lulu. Băi, tu vrei să ne prostești in față? Hai, că mă enervezi! Și poate-ți f… una-n gură de-ți piere cheful! N-ai zis tu mai-‘nainte că dacă nu devii poet pină la 18 ani te sinucizi? Pe 18 mai, fix? – Nu, spuse Vasilică. Eu am zis că dacă la 18 ani nu scot măcar o carte, mă sinucid. Măcar o carte. Așa am zis. – Păi, du-te acasă, nene, și apucă-te de treabă! interveni și Luci “la mișto”. Hai, că eu imi potrivesc deja ceasul! Zoli, cit e ora? – Două fără zece, spune Zoli prompt. – Bun. Două fără zece. peste… patru ani, nu?, cam așa… vreau să citesc cartea! Hai, marș acasă și scrie! Timpul trece, să știi: tic-tac, tic-tac, tic-tac… Vasilică nu se urni din loc. Parcă indemnul “la mișto” al lui Lucian nici nu i-ar fi fost adresat. Dădea impresia că n-a auzit ce i-a spus Luci. Parcă se inșurubase in asfalt. – Stați așa! strigă Lulu. Ăsta ne trage clapa! Ce să-ți facem dacă nu te sinucizi? Hopa! Avea dreptate Lulu. Vasilică trebuia pedepsit dacă ne trăgea clapa. Plus că se și jurase! Nu mergea așa. Nu eram noi chiar proștii proștilor. – Păi… se gindi Vasilică, puteți să nu veniți la inmormintarea mea… Șiii… cind mai mergeți la Ciric, să-mi scuipați pe cruce! Ne-au ieșit ochii din cap ca la melc. Băi, da’ Vasilică le spunea, nu glumă! Inmormintare…! Să-mi scuipați crucea…! De unde le scotea, domnule? Discutam și noi așa, ca intre băieți, și uite unde s-a ajuns! Eram terminați de uimire. Atunci Zbarnea a venit din spate, s-a uitat la el două-trei secunde fără să spună nimic, apoi buf!, i-a tras un cap in gură. Vasilică n-a căzut imediat. A făcut ochii mari, s-a albit la față cu tot singele acela care-i țișnea din nas și a bolborosit. – De… ce? Zbarnea nu i-a răspuns. Nici nu ne-așteptam. După moartea lui frate-său, devenise foarte tăcut. Renunțase chiar și la școală. Lucra impreună cu taică-său pe niște șantiere de construcții, ii crescuse barbă și se făcuse ditamai. Era printre cei mai solizi din bloc. Avea o surioară acum, de unu sau doi, și mereu o plimba pe afară. Fiindcă arăta ca un bărbat, cu părul și barba aia, cei care nu-l cunoșteau credeau că aia mică e fiică-sa. Ne cam intimida Zbarnea. Deși aveam aproape aceeași virstă, nu mai semăna cu unul de-ai noștri. Purta pantaloni lungi, se bărbierea, fusese văzut cu tipe… fuma, taică-său ii dădea voie să bea bere… era din alt regn, cum ar veni.

Va urma