Fondul documentar de arhitectură din România/ de Cristina Țurlea

“O radiografie primară a situației existente a fondului documentar de arhitectură și o soluție necesară pentru accesul la informație, conservarea și promovarea acestuia în rândul breslei și la nivel public” – acestea sunt speranțele mărturisite ale editorului acestui volum remarcabil cu texte însoțite de o ilustrație extrem de bogată și instructivă. O carte*) al cărei miez îl formează căutarea și conservarea adevărului, așa cum afirmă în postfața sa arh. Mariana Celac. Este vorba de o culegere de studii semnate de cunoscuți arhitecți al căror demers reprezintă semnalul pentru afirmarea arhitecturii ca politică culturală în context european și se înscrie în strategia Ordinului Arhitecților din România pentru o politică națională.

Ce reținem la o primă privire din acest volum? Că sursele nu lipsesc, dar sunt dispersate. Profesorul Nicolae Lascu precizează: “Privind dintr-o perspectivă mai largă raporturile dintre arhive și arhitectură, în cazul României actuale pot fi semnalate patru tipuri de arhive. Primele trei conțin documente privind perioade succesive, în timp ce al patrulea nu se înscrie în vreo limită temporală.” Această a patra categorie o constituie arhivele familiale. “Arhivele personale sunt sursa potențială cea mai importantă de a avea imaginea coerentă și articulată a activității unui profesionist”.

Despre instituții, documente și arhivarea lor scriu în volum Virgil Nițulescu, Șerban Țigănaș, Alexandru Beldiman și Șerban Sturdza. Virgil Nițulescu pledează pentru înființarea unui muzeu al arhitecturii românești. Șerban Țigănaș înclină spre arhivă și muzeu totodată. Alexandru Beldiman propune un viitor sediu pentru muzeu – Halele Obor, operă a lui Horia Creangă.

Despre cum pot fi organizate arhivele scriu Cristina Woinaroski (organizarea unor arhive de arhitectură și urbanism în Franța și Marea Britanie), Mircea Pașcu (un caz particular – arhitectura de la Oradea în preajma Primului Război Mondial), Șerban Ghenciulescu (revista Arhitectura în anii 1999-2010, când a devenit un mijloc de informare nu numai asupra realității românești), Alex Axinte și Cristi Borcan.

De ce considerăm acest volum un eveniment editorial? A spus-o foarte bine arh. Kazmer Kovacs, pe care îl cităm: “Recent apărutul volum editat de Mirela Duculescu face parte dintre acele rare cărți despre care se poate afirma de la-nceput, fără riscul de a greși, că erau necesare. Actualitatea cărții acesteia ține în primul rând de modernitatea noastră târzie, unde acumulării straturilor culturale suntem nevoiți a-i răspunde cu înmulțirea arhivelor de tot felul. Nu avem voie să uităm, memoria ține de condiția noastră umană; de aceea demersurile vizând înmagazinarea, punerea în ordine, reevaluarea moștenirii culturale – ale cărei ramificații se multiplică într-un ritm exponențial – comportă o dimensiune antropologică. În acest context de ansamblu, situația arhitecturii – și a celei românești, în special – prezintă particularități care o scot oarecum din rândul celorlalte registre culturale. (…) Varietatea textelor și imaginilor care compun volumul Fondul documentar de arhitectură din România este pe măsura diversității domeniului de care se ocupă, dar și, pe un plan mai general, potrivită cu vastitatea arhitecturii în ansamblul ei. Desfășurat în numeroase registre, discursul autorilor se armonizează într-un ansamblu coerent și convingător.(…) Prin substanța și structura sa, Fondul documentar de arhitectură își asumă misiunea de a institui o metodologie a genului, proprie condițiilor românești.”

*) Mirela Duculescu, editor – Fondul documentar de arhitectură din România. Raport preliminar de politică culturală, Editura Simetria, 2011