Fotograful Curții Regale/ de Simona Antonescu

Simona Antonescu s-a născut pe 20 ianuarie 1969, la Galați, a crescut în localitatea Țintea, județul Prahova și a fost adoptată de mulți ani de orașul Ploiești. După terminarea Liceului Constantin-Dobrogeanu Gherea (actualul Colegiu Național „Nichita Stănescu”) a urmat cursurile Facultății de Chimie din cadrul Institutului Politehnic București. În prezent, lucrează la o companie multinațională. A publicat proză și fragmente de roman în reviste literare online.

De când s-a deschis, în Piața Teatrului, atelierul fotografic al lui Franz Mayer – fotograf al Curții Regale – chipurile bucureștenilor se reflectă, rând pe rând, în oglinda vitrinei.

Prin lentila aparatului de fotografiat, tânărul artist imortalizează, pe bucați de carton, nu doar marea istorie, ci și sute de istorii personale,  în spatele cărora timpul curge implacabil. Simona Antonescu are darul de a citi poveștile din privirile rămase vii ale personajelor încremenite prin miracolul fotografiei și de a reconstitui lumea românească a sfârșitului de secol al XIX-lea. Și în felul acesta se poate scrie istoria primului deceniu al României independente, de la trecerea victorioasă pe sub Arcul de Triumf, în frunte cu regele Carol I și până la Expoziția Universală de la Paris, din 1889.

Fotograful Curții Regale împlinește visul lui Franz Mayer. Fotografiile sale au devenit nemuritoare.

„Fotografiile îmi  vorbesc. Am descoperit, într-un octombrie blând, ce îndemna la visare, câteva fotografii cu grai, alături de două fraze despre autorul lor, un artist fotograf din alt veac. Personajele surprinse de ochiul magic mă priveau cu speranță. Privirile lor, apăsate de taine nemărturisite ori însuflețite de bucurii neîmpărtășite, m-au scufundat într-o lume deopotrivă strălucitoare și prăfuită. Rând pe rând, viețile lor s-au așternut singure pe hârtie. Pe măsură ce se eliberau de povara cuvintelor, privirile din fotografii se îmblânzeau.

Adevărul cuprins în această carte depinde de fiecare cititor în parte. Fiecare dintre dumneavoastră va decide unde se termină istoria și unde începe ficțiunea.” – Simona Antonescu

*

*     *

În foșnet discret de taftale scumpe, oaspeții marelui concert de inaugurare începură să-și facă apariția. Alămurile își dregeau glasul în surdină, undeva în stânga lui Fărâmiță. Chiar în fața lui, un violoncel încercă un fragment scurt. Deasupra fiecărei familii de instrumente coborau, din tavanul înalt, câte trei candelabre.

De curând apăruse și în București această nouă invenție adusă de prin străini, electricitatea cu care domnul primar hotărâse să fie luminate străzile orașului. Fărâmiță văzuse felinarele în care nu ardea nicio feștilă și se minunase de ele, dar niciodată nu își imaginase că ar fi posibil să fie adunate atât de multe laolaltă. Holul de Onoare al Pavilionului Central avea dimensiunile unei săli de palat, și cu toate acestea nu rămăsese niciun ungher ascuns vederii de umbrele nopții.

Un orologiu de la cel dintâi rând de balcoane prinse a bate rar ora. Sala plină se liniștea cu fiecare nouă bătaie. Vocile coborau una câte una în șoapte ce se stingeau apoi ușor. Domnul dirijor trecu câte o privire prin ochii fiecărui instrumentist în parte, aducându-i sub ascultare. O ultimă violă își acordă o strună, apoi totul se cufundă în liniște.

Domnul dirijor lovi de trei ori scurt pupitrul din fața sa cu bagheta, apoi cele dintâi acorduri invadară holul boltit. Orchestrele intonau Imnul expoziției.

De la cel dintâi rând de balcoane, sub orologiul care tocmai anunțase orele nouă, Președintele Franței asculta din mijlocul suitei de miniștri a domniei sale. Adunase Europa, Asia și țările Lumii Noi la un spectacol ce avea să dureze șase luni și pe care îl dorea cel mai însemnat de până atunci.

Din locul său menit în mijlocul viorilor întâi ale orchestrei, Fărâmiță cânta, cu ochii închiși și urechea plecată pe vioară. Când luminile se stinseră ca la un semn și sala întreagă rămase în întuneric, nu pricepu în prima clipă ce se întâmplase.

Mai sensibile, doamnele din sală scăpară un suspin de surpriză din decolteurile împodobite cu coliere care nu vedeau lumina zilei decât o dată într-un an. Domnii își ridicară toți ca la un semn privirile către zecile de candelabre, căutând obârșia problemei.

Apoi se așternu liniștea.

Se lăsase noaptea: în sala de concert și în grădinile de afară deopotrivă. Lipsiți de notele din partituri, instrumentiștii tăcură ca la comanda unui alt dirijor, mai înalt.

Fărâmiță, născut în greutăți și crescut de ele, arvunit muncii de mamă-sa Zambila pe când era numai de-o șchioapă, nici nu tresări. Cântă mai departe cum învățase cu câteva ore înainte. Glasul limpede al viorii domnului Stradivari din Cremona răsuna până sus, în bolta pavilionului, de unde se întorcea înapoi la domnii lumii ridicați întrebător în picioare și la doamnele împodobite cu aur și diamante.

Freamătul de întrebări ce pornise dintr-un colț al sălii se potoli ca prin farmec, sub sunetul tot mai hotărât al imnului ieșit dintr-o singură vioară. Nevăzut de nimeni în sala cuprinsă de întuneric, Fărâmiță se ridicase în picioare și cânta.

Urechea lui nu avea nevoie de note muzicale. Ochii lui nu se sprijiniseră niciodată pe partituri. Când isprăvi cel dintâi cântec își îndreptă capul, își potrivi scripca sub bărbie, cercetă scurt cu arcușul strunele și-l porni pe cel de-al doilea. Sala încremenise într-o respirație reținută la jumătate, pendulând între întrebări mute „ce s-a întâmplat? s-a stricat electricitatea? asta a fost tot?” și vraja din glasul unei viori singuratice.

Cele dintâi lămpi cu gaz apărură sus, în balconul domnului Președinte al Franței. Doi aghiotanți tineri ca primăvara de afară le purtau cu mândrie în mâini, ridicate deasupra capului, pentru ca lumina să se răspândească.

În vreme ce ultimele acorduri ale viorii lui Fărâmiță înălțau inimile francezilor din sală pe aripile libertății slăvite de imnul lor, printre scaunele oaspeților începură a înainta către scena improvizată slujbași cu lămpi aprinse în mâini. Veneau ca pârâiașele către râul aflat în vale. Se apropiau de sursa cântecelor fără partitură, făcând ochii tuturor să aștepte cu nerăbdare lămurirea misterului.

Cel de-al doilea cântec se isprăvi înainte ca vreo lampă să ajungă la ținta sa. Sala se cufundă pentru încă o clipă în tăcere. Apoi, slujbașii cu lămpi înconjurară orchestrele, ridicând lumina deasupra capetelor. În mijlocul viorilor întâi, ridicat în picioare și asudat pe la tâmple, în cămașa lui albă de in țesut în casă, Fărâmiță arătă sălii doi ochi aprinși.

Aflându-și în sfârșit eroul și încântată de apariția stranie a bărbatului îmbrăcat în alb în mijlocul orchestrei în fracuri, sala izbucni în aplauze.

Peste tot în jurul său, instrumentiștii își loveau cutiile viorilor și violoncelelor cu arcușurile. Sfiindu-se de atenția căpătată dintr-odată, Fărâmiță ridică scripca și o întinse către sală, măturând scaunele cu privirea în căutarea reginei sale, ca să-i închine omagiul pe care tocmai îl primea.

O descoperi pe Majestatea Sa Elisabeta într-unul din balcoane, și privirea lui căzu ca secerată sub a domniei sale. Își plecă fruntea peste scripca ridicată a închinare și nu cuteză să o mai înalțe. Înțelegea doar, repezind priviri cercetătoare pe sub sprâncenele stufoase, că sala își mutase acum aplauzele către Majestatea Sa, și inima i se umplea de păcătoasă mulțumire de sine.

Când candelabrele își reveniră și sala se află din nou scăldată în lumină, la fel de brusc ca și atunci când se scufundase în întuneric, aplauzele se însuflețiră iarăși.

Cea dintâi pană de curent l-a scos în lumină pe lăutarul Fărâmiță din mahalaua Aga Niță, între viile domnești, separând harul dăruit de harul școlit.

În 1889, România a participat la Salonul de la Paris cu 736 de concurenți, care au obținut 271 de premii: 2 Mari Premii, 26 de Medalii de Aur, 63 de Medalii de Argint, 73 de Medalii de Bronz și 107 Mențiuni de Onoare.

Delegația română a fost condusă de prințul George Bibescu, Comisarul General al Principatelor Române pentru această expoziție. Guvernul a alocat un buget de 200.000 lei și dreptul de a organiza o loterie cu un capital de 300.000 lei.

Organizatorii Expoziției de la Paris au pus la dispoziția României un spațiu de 1.146 m².

Beneficiul net adus de România a fost de 62.000 lei.

Printre premiile obținute se numără:

MARELE PREMIU:        Podgoria Cotnari, pentru calitatea vinurilor prezentate;

Iosif Ivanovici, compozitor, pentru Marșul care a reprezenta Expoziția

MEDALII DE AUR:       Casa Capșa, pentru calitatea produselor de cofetărie; Constantin Istrati, pentru descoperirea franceinelor, coloranți organici; Restaurantul Iordache, al cărui patron a inventat micii tradițional;, pentru produse: Ia cusută de doamna Paraschiva Topârceanu, mama poetului; Apele minerale de la Slănic Moldova, comparate cu cele de la Karlovy Vary sau Vichy;  Societatea Morilor cu Aburi Botoșani; Gavriil Musicescu, compozitor, pentru Culegerea 12 Melodii Naționale

MEDALII DE ARGINT:  Fabrica de Var Hidraulic Azuga, pentru calitatea produselor; Ștefan Ionescu Vaibudea, pentru sculptura „Învingătorul”

Din volumul cu același titlu, pregătit de Editura Cartea românească. Volumul a obținut premiul pentru debut.