Fragmente de policier textualist/ de Alex Goldiș

Aproape ca un manifest trebuie citit ultimul volum de proză* al lui T. O. Bobe, dacă ne gândim că el încearcă să reînnoade într-un fel cu o tradiție stilistică și livrescă dată dispărută din literatura ultimilor ani. Jocurile complicate cu textul, mobilitatea permanentă a perspectivelor, încercarea de identificare a unor unghiuri narative noi au fost abandonate aproape complet de cea mai mare parte a postmodernilor români ca niște “boli de copilărie”. Mai mult, aisbergul prozei optzeciste, cu reușitele din ultimii ani ale lui Petru Cimpoeșu, Horia Ursu sau, foarte recent, Alexandru Vlad, s-a dovedit a se fi constituit printr-o renunțare în trepte la faldurile ludice ale narațiunii în favoarea unei construcții aproape “clasice”, nu lipsită de vocația monumentală șaizecistă. Cărtărescu însuși, în cel de-al treilea episod al “Orbitorului”, renunță la orice fel de ezoterism textual.

Singurii autorii din ultimii ani pentru care textul o ia mereu înaintea mesajului sunt Matei și Filip Florian. Însă pe ei nu-i interesează atât experimentalismul, cât capacitatea de a face din stilistic și livresc un mod de evaziune compensativă. Atât lumea din “Zilele regelui”, cât și cea din “Și Hams și Regretel” sunt dispozitive ficționale ingenioase menite să tragă draperiile ficțiunii asupra unei existențe amenințate mereu de urât. Stilistica rafinată a fraților Florian miroase a angoasă și a mecanism defulator. În schimb, T. O. Bobe reînnoadă, odată cu volumul de proză scurtă “Contorsionista”, toate firele pierdute ale optzecismului. În acest sens, Cosmin Borza are perfectă dreptate într-o cronică din “Cultura”. Doar la optzeciști “poate fi întâlnit un apetit similar pentru registre și stiluri narative atât de arborescente și de rafinat-manieriste, pentru înscenări ludice intertextuale, pentru deconspirări ale convențiilor ficționalității, pentru pastișe și parodii cât o proză scurtă, pentru «însemnări la firul ierbii» pe care se încastrează reflecții livrești ori inflexiuni poetice, pentru metanarațiuni istoriografice burlești, de nu chiar bufe, pentru «epicul ipotetic» și «fantezismul alegoric», pentru dislocări halucinante ale temporalității, spațialității și perspectivelor sau instanțelor narative, pentru «tratamente fabulatorii» ale psihologiilor și trăirilor cotidiene”. Toate acestea sunt într-adevăr vizibile în prozele ultimului T. O. Bobe. Ceea ce diferă însă e sensibilitatea care le alimentează. Și, într-un fel, e invitabil ca aceasta să se fi modificat între timp. Căci, oricum am lua-o, postmodernismul generației lui Mircea Nedelciu nu din suprasaturația de literatură provenea (așa cum se întâmpla peste tot în Occident), ci mai degrabă din redescoperirea experimentalismului, pus la colț de neomodernismul admirator de valori clasice. Astfel încât revizitarea nostalgică, relaxată sau de-a dreptul ludică, le e aproape cu totul străină scriitorilor români, încruntați în preocuparea de a impune un stil inedit.

Alternarea permanentă a cadrului și a perspectivei în cele opt povestiri din “Contorsionista” reflectă nu o înfrigurată căutare a “originalității”, cât asumarea unei libertăți textuale cum de puține ori ne-a fost dat să vedem în literatura recentă. Capacitatea de a mixa ingineria textuală cu fantezia romantică, SF-ul cu narațiunea autoreflexivă, banalul cotidian cu transgresiunile romantice, plus coborârile și urcările vertiginoase pe scara istoriei (una dintre povestiri ia tiparul cronicilor de secol XVII) fac din “Contorsionista” o adevărată pledoarie pentru diversitatea literaturii și pentru reactivarea plăcerii – aproape senzoriale – a cititului. Frazarea arborescentă a lui T. O. Bobe nu face decât să potențeze plasticitatea ieșită din comun a acestei lumi. Prozatorul pare să facă în fiecare fragment colecție de mirosuri rare, senzații, culorii sau detalii greu de detectat cu ochiul liber. Din punctul de vedere al libertății imaginației și al plăcerii de a fuziona planuri și contexte dintre cele mai neverosimile, “Contorsionista” se apropie de colecțiile de ficțiuni postmoderne din “Ocolul lumii în 10 capitole și jumătate” a lui Julian Barnes sau de “Harun și Marea de povești” a lui Rushdie.

Reușita prozelor scurte a lui T. O. Bobe constă într-un foarte atent regizat efect de tensiune, care ar fi putut să se piardă ușor în această permanentă amalgamare a registrelor. Aproape fiecare dintre povestiri are, cum zice englezul, “a catch”, o surpriză, însă subtilitatea provine din faptul că ea nu e niciodată de regăsit la același nivel al scriiturii. În piesa ce dă titlul volumului, o povestire prezumat realistă se transformă pe nesimțite într-un amestec indecidabil de proză fantastică și parabolă. Contorsionista novice Laura Vlad execută, la repetiția dinainte de primul număr public, figura totală – și, din nou, textul lui T. O. Bone ne lasă să decidem singuri dacă e vorba de inițierea în autoerotism sau de atingerea supremă a Aleph-ului: “Perfecțiunea fusese deja depășită. Ca bonus, la final, își oferi contorsiunea ei perfectă. Așezată pe burtă, își arcui spatele, își aduse picioarele în față, pe podea, prinzându-și gleznele în palme, și își răsturnă capul, astfel încât, privit din profil, trupul ei să semene cu două cercuri tangente interior. Cele două perechi de buze ale Laurei se atinseră și, drept mulțumire că își depășise propriile aspirații, ea se lăsă pentru prima oară sărutată intens”. Nici “Tandrețea felinelor mici” sau “Irina. I se duce un fir la ciorap” nu stau mai prejos din punct de vedere al suspansului…textual. Prima pare a fi o alegorie a plăcerii înseși a textului, care ațâță permanent autorul, într-un adevărat ritual de-a-v-ați-ascunselea. Acel “nu-știu-ce”, nedezvăluit nici de T. O. Bobe, ia aici forma deopotrivă ludică și insidioasă a animalului de casă, a femeii fatale, a monstrului devorator. Nici măcar în final însă cititorului nu i se dezvăluie identitatea (sau măcar aluatul ontologic al) personajului. În schimb, “Irina. I se duce un fir la ciorap”, probabil cea mai originală piesă din volum, urmărește la firul ierbii, în maniera Virginiei Woolf, o oră din viața unei femei rătăcite în traficul bucureștean în drum spre sora sa. Nimic neobișnuit în această “odisee” citadină de zi cu zi, în care senzațiile și gândurile sunt permanent asaltate de dinamica evenimentelor exterioare, dacă impresia, tot mai persistentă, că femeii “i se duce un fir la ciorap” nu s-ar transforma gradat într-o obsesie ce duce la depersonalizare. Prin scena finală, când Irina se privește în oglindă și își vede doar “body-ul negru” în aer, lipsit de corp, suntem transportați din nou într-o zonă în care fantasticul e imposibil de dezlipit de parabolă sau de proza proiecția introspectivă. Aceste mici “revelații” de final sunt anunțate de o bună tensiune a narațiunii. Atât de bine premeditată uneori, încât fragmente întregi din “Contorsionista” pot fi trecute la capitolul policier textualist. Ingeniozitatea scriiturii e depășită pe alocuri la T.O. Bobe doar de ingeniozitatea “tramei” narative. În “Nemuritorul”, de pildă, un fragment situat și el la granița dintre fantezia livrescă și SF pur, personajul central descoperă, prin scris, capacitatea de a se multiplica la infinit pentru a retrăi scene dintr-o relație erotică eșuată.

Dacă n-are, așadar, complexe față de literatura optzecistă, pe care o pastișează cu imaginație, T.O. Bobe are, în schimb, probleme nesoluționate cu scriitorul în cenaclul căruia s-a format, Mircea Cărtărescu. În interiorul acestor scenarii ingenioase, multe pasaje par scrise, din păcate, cu mâna și cu sensibilitatea magistrului. E greu să mai rămâi captiv în proza lui T.O. Bobe fără să aluneci la fiecare pas în ficțiunea cărtăresciană în desele pasaje de fetișizare a unei femei deopotrivă ideale și triviale, cotidiană și metafizică, plină de zorzoanele stilistice atașate de un discurs îndrăgostit (auto)ironic. Nu știu dacă T. O. Bobe n-ar trebui să plătească copyright pentru pasaje precum “(…) am știut în secunda aia, Ligia, am știut că de la tine aș fi vrut să copiez întotdeauna la fizică și că ție ți-aș fi dar în pauze să muști din sandvișul meu și că pe tine te-aș fi ținut de mână în ora de rusă, am știut că pe tine și numai pe tine te-aș fi strâns în brațe sâmbăta în fotoliu așteptând desenele animate cu Woody”. Astfel de declarații antifrastice – minimalizante, dar tandre și patetice în același timp – sunt specifice autorului “Poemelor de amor”. La fel, “Bună dimineața, cimpanzeeo” nu plătește tribut lui Kafka, așa cum s-a spus (și cum ar vrea, prea transparent, autorul să ne facă să credem), ci tot lui Cărtărescu. Transformarea de-o clipă, într-o reverie, a unei adolescente într-o “cimpanzee” rezonează perfect, ca retorică și ca ton, cu alegoria lui Cărtărescu din “Noaptea de decemvrie”. Romantismul implicit al viziunii, umorul și fantezia cotidiană, transformarea burlescă a sentimentelor în “monștri” deopotrivă simpatici și fioroși sunt mărci înregistrate ale sensibilității cărtăresciene.

Pentru a deveni și altceva decât un prozator ingenios și iscusit, mă tem că T.O. Bobe va trebui să se lepede cât de curând de masca magistrului.

*) T.O. Bobe, “Contorsionista”, Humanitas, București, 2011, 286 p.