Franța și Germania agită apele în Europa

În momentul în care istoria zonei euro va fi scrisă, acordul privitor la crearea unui mecanism permanent de soluționare a crizelor ar putea fi menționat drept evenimentul care a împins Irlanda în prăpastie, scrie agenția de presă Thomson Reuters.

Insistența cancelarului german Angela Merkel ca deținătorii de obligațiuni din sectorul privat să suporte împreună cu contribuabilii costul unor viitoare bailout-uri din zona euro a fost unul dintre factorii care au determinat o creștere puternică a costurilor de finanțare ale autorităților de la Dublin în ultimele două săptămâni.

Acordul încheiat între Merkel și președintele francez Nicolas Sarkozy nu a reprezentat singurul factor care a împins Irlanda pe marginea prăpastiei.
Nesiguranța politică în creștere din Dublin, partidele de opoziție refuzând să sprijine planurile de austeritate ale unui guvern nepopular, și temerile din ce în ce mai accentuate privitoare la pasivele în creștere ale băncilor irlandeze au jucat de asemenea un rol.

Totuși, primul-ministru irlandez Brian Cowen a declarat tranșant că discuțiile liderilor german și francez i-au complicat eforturile de a depăși criza.
“Cred că ce s-a discu­tat a avut o consecință neprevăzută poate”, a declarat Cowen. “Piața a în­ce­put să pună sub sem­nul întrebării angaja­men­tul de plată a da­toriilor.”
Deși Irlanda nu are nevoie să se întoarcă pe piața obligațiunilor deo­cam­dată, creșterea uriașă a randamentelor obliga­ți­u­ni­­lor irlandeze pe piața secundată a sporit pre­si­unea asupra băncilor deja fragile ale țării.

Între timp, costurile de finanțare ale guvernelor altor țări de la periferia zonei euro au crescut la rândul lor puternic.
Încercând să tempereze agitația produsă de unii dintre propriii lideri, cei cinci miniștri de finanțe din UE care au participat la summitul G20 s-au grăbit să emită o declarație în care se sublinia că orice decizie ce privește deținătorii de obligațiuni ale unui stat din zona euro incapabil să-și respecte angajamentele de plată nu va fi retroactivă.
Totuși, efectele discuțiilor erau deja vizibile, iar declarația devenea mai puțin decât liniștitoare.

În primul rând, întreaga dezbatere privitoare la mecanismul de soluționare a crizelor a transformat percepția piețelor legată de riscul ca una sau mai multe țări euro să nu-și poată onora datoriile dintr-o posibilitate într-o probabilitate.
În al doilea rând, asigurarea că orice termeni noi se vor aplica numai datoriilor emise după mai 2013 și că obli­ga­țiunile existente sunt prin urmare în siguranță ar putea eșua în a-i convinge pe sceptici.
În al treilea rând, investitorii care încearcă să estimeze riscul suveran din zona euro au în față o perioadă prelungită de nesiguranță, în timp ce UE încearcă să decidă cu privire la mecanismul de soluționare a crizelor.