Fratele mai deștept al lui Kalașnikov

Dintre cărțile anterioare ale lui Horia Gârbea, am mai scris doar despre Crime la Elsinore (2006). Romanul nu mi-a plăcut aproape deloc, in primul rând din cauza unui defect care se perpetuează intr-o oarecare măsură și in Articolul 96, cea mai intinsă din cele 8 povestiri, câte cuprinde ultimul volum al prozatorului*. Horia Gârbea – scriam cu patru ani in urmă – greșește mai ales prin faptul că iși ia in tărbacă personajele incă dinainte ca noi, cititorii, să ajungem să ne familiarizăm cât de cât cu ele. Observația e valabilă și pentru Articolul 96, care incepe cu relatarea randevuului dintre un ministru dornic de rating și o fotomodelă nu foarte anorexică de felul ei. Că Telu Coroiu, care acceptase să comită adulterul doar la porunca nevestei, o disprețuiește crâncen pe demoazelă, asta e explicabil in condițiile date. Numai că, la un moment dat, naratorul intră el insuși in scenă pentru a-și ghilotina personajul: “Era evident că și capsomana se gândea, aburită, la cele ce vor urma. Ceea ce ministrul nu știa in ruptul capului era că, la vestala parașutică, gândirea era ceva difuz. Reprezentările ei curgeau disjuncte ca picăturile pe pereții unei cabine de duș. Se vedea când purtată pe brațe de un toreador, când violată de o gorilă, când singură și somnoroasă pe un maldăr de zdrențe, cum dormise in copilărie pe țoale azvârlite ca să inchipuie o saltea. In cugetarea ei dispersă, blestemul de a se fi născut femeie, dilema dacă, la un ministru, e sau nu de bon ton să o sugă din prima, și imaginea lui Doamne-Doamne pâlpâiau la fel de viu și de neamestecate ca sferișoarele de mercur când spargi termometrul” (p. 16). Cu toate acestea, nu tehnica ii lipsește lui Horia Gârbea, ci doar răbdarea. Altminteri, chiar și in povestirea amintită spovedania babei curioase și limbute atestă rafinamentul unui prozator care controlează cu mână sigură registre stilistice dintre cele mai diverse. La fel se intâmplă și in Indreptări, unde năravurile și, mai apoi, criza mistică a starețului ne sunt livrate cu o naturalețe deplină. Insă nu complicațiile psihologice constituie punctul-forte al prozei lui Horia Gârbea, ci pamfletul suculent, acela in care naratorul iși poate permite să șarjeze in voie. Dovadă stau atât parodia după Povestea unui om leneș, cât mai ales La Rovine… in câmpii…, care, sub pretextul dezvăluirii culiselor celebrei bătălii, conturează in egală măsură o satiră savuroasă, dar și un portret transistoric al “sentimentului românesc al ființei”. Ambele povestiri par să recomande sintagma din titlu drept un pseudonim al naratorului. De fapt, in ciuda aparențelor, modelul lui Horia Gârbea nu este Caragiale, ci Arghezi (prozatorul, desigur): de la autorul Icoanelor de lemn a invățat, probabil, “fratele mai deștept al lui Kalașnikov” să folosească arta de a spurca frumos și tot de la el pare să fi deprins și apetitul pentru “subiecte”, pentru micile narațiuni cu skepsis care acoperă (cel puțin ca număr de titluri) jumătate din volumul de față. Mărturisesc, insă, că m-au convins mai puțin Abraham Lincoln coboară in Iad (care, pe alocuri, aduce prea mult a Groșan) și Utopia. Șase parabole despre teatru, care respiră un aer cam tezist. Mult mai reușite mi s-au părut, in schimb, Jocul și Intoarcerea tatei din război (subintitulată chiar “subiecte”), unde absurdul și grotescul se impletesc după o tehnică a “temei cu variațiuni”, care mixează cu dexteritate scenariile și perspectivele. Episodul “intoarcerii” tatălui, bunăoară, alcătuiește materia unor micronarațiuni complet diferite intre ele, printre care și următoarea: “Tata a plecat la război. După un timp ne-a scris. Era bine, sănătos. Continua lupta. Nu putea să ne dea o adresă unde să-i răspundem. Frontul se muta mereu. Să stăm liniștiți. O să ne scrie el când o să poată. Așa a și făcut. Nu scria des, dar nici prea rar. Aflam că e bine, sănătos și continuă să lupte. Războiul s-a terminat. Tații celorlalți copii au venit acasă. Tata nu s-a intors. Am continuat să primim obișnuitele cărți poștale prin care ne spunea că e bine și continuă lupta.” Fratele mai deștept al lui Kalașnikov e un volum in care se mai trage și după muște, dar, la sfârșitul lecturii, cred că autorul e indreptățit să-și revendice de acum ritualicul “V-am ciuruit!”. *) Horia Gârbea, Fratele mai deștept al lui Kalașnikov, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2010, 118 p.

ANDREI TERIAN (n. 30 noiembrie 1979) este lector la Facultatea de Litere și Arte a Universității “Lucian Blaga” din Sibiu, cercetător la Institutul de Istorie și Teorie Literară “G. Călinescu” din București, redactor la revistele Cultura și Euphorion. Este doctor in filologie – cu distincția Summa cum laude – al Universității din București (2007). A mai colaborat la revistele Adevărul literar și artistic, Bucureștiul cultural, Cuvântul, Euresis, România literară, Vatra ș.a., totalizând peste 400 de studii și articole publicate in periodice și in volume colective. Dintre criticii generației sale, a obținut cel mai mare număr de voturi la anchetele BEST (“Bursa tinerilor scriitori”, organizată de Bucureștiul cultural in 2006) și “Cei mai buni 5 tineri scriitori ai momentului” (Colocviul Tinerilor Scriitori, Cluj-Napoca, 2007).