Frică/ de Constantin Stoiciu

Născut la Iași în 1939, 16 februarie. Licență în filozofie, Universitatea București, 1967. Scriitor, scenarist, ziarist (România literară, Luceafărul, Scânteia, Scânteia tineretului, Ramuri, Convorbiri literare, Contemporanul…). Refugiat în Grecia în 1981 și exilat voluntar in Canada în 1982. Fondator și președinte-director general din ianuarie 1983 până în aprilie 2007 al editurii de literatură generală de expresie franceză HUMANITAS. Titluri in catalog: 438. Fondator și director al revistei Humanitas / Humanitas littéraire, periodic intercultural (1983-1996).

A semnat scenariile filmelor artistice de lung metraj : Diminețile unui băiat cuminte, Legenda, Vilegiatura, Decolarea, Filip cel bun, Ultimele zile ale verii, E atât de aprope fericirea. A publicat înainte de 1989: Dimineața, Peștele de fontă, Trufie, Pasarela. După 1989:  Le roman du retour (1992), De l’insouciance (1994), Fragments frivoles d’éternité (1998), Le fuyard (2002), La Pâtisserie (2007) – traduse și editate în România –, La surprenante dignité d’un inconnu qui étouffe (1999), L’Addition (2006), Pelerinii (2002), Răfuieli (2009), O natură fericită (2011) și Viața e o plimbare cu pălăria pe cap (2014). A semnat cronici în Cotidianul (2000-2001) și, din 2007, până la încetarea apariției în octombrie 2015, în revista Cultura.   

***

Angelo a vândut aproape 40 de ani asigurări la Montreal. Specialitatea lui, renumele, gloria lui sunt asigurările de accidente și de viață. E un comis-voiajor, un mesager, un înger al hazardului ; a fost fără îndoială predestinat. E, în același timp, un bărbat care nu poate fi înțeles decât prin femeile ce l-au însoțit și l-au marcat în viață. Cu Magdalena a descoperit aroma și corpul femeii. Cu domnișoara Viorica a făcut pentru prima oară dragoste. Anemone a fost prima lui iubire de tânăr bărbat. Alături de Carmen ar fi trăit îndrăgostit până la sfârșitul vieții dacă, după cincisprezece ani, ea nu ar fi avut revelația că se înșelase de bărbat ; din povestea lor de  iubire s-a născut Simona. Mutată de curând la el, Miruna, eternă logodnică pe câteva continente, s-ar mulțumi doar și cu o asigurare de viață.

Acestor femei le datorează Angelo ceea ce este și înțelege să mai rămână ca bărbat în vara toridă în care a ajuns din nou în țară. Bucureștiul emană un freamăt erotic  insidios, seara e lascivă și hazardul își face de cap când pornește în urma unei necunoscute cu pantofi roșii, culoarea lui preferată. Nu bănuia ce-l așteaptă.

Câțiva înalți slujitori ai Republicii în mărime naturală, un misterios iubitor de animale, un Comisar șef cu simțul acut al datoriei, un notar libertin, un ospătar cu nostalgii, un guvern care cade, câteva eterne tinere femei și Angelo prins în mregele confuziei cu un comic de pe vremuri care alina și distra poporul cu imitațiile lui.

Roman politic, specie rară în literatura română actuală, Aroma păcatului divin continuă ciclul început de Constantin Stoiciu în 1992 cu Romanul reîntoarcerii.

Angelo nu se înșelase, Carmen îl consola pe Clăpătescu. Când jurnalistele îl ridicaseră de la masă, când împinsese revista în pieptul lui Gavrilescu, în drum spre casă și în sfertul de oră cât durase ridicarea cadavrului ogarului de către veterinarul de la care-l cumpărase și care-l îngrijea, se purtase bărbătește, cu sânge rece și cu expresia durerii cerută de împrejurare. Nervii l-au lăsat când a ajuns acasă și a zăvorât ușa. Arestarea vecinului ospătar – Sorinel, Domnul S., l-a sunat, s-a rătăcit amical în câteva condoleanțe și i-a promis că poate conta pe el, ca totdeauna, de altfel – nu l-a calmat. A avut chiar un moment de panică la  gândul că nevasta lui Gavriloiu ar putea năvăli plângând și urlând în apartament, și s-a repezit să mai răsuceasă o dată cheia în yala ușii de la intrare și să aprindă lumina în toate camerele.

Carmen l-a sunat după ce vestea și câteva fotografii care aveau să apară și în presă au trecut la televizor. Era prea târziu să mai vină și el s-a purtat din nou ca un bărbat, a deplorat insecuritatea, decăderea moravurilor, disprețul poporului mărunt pentru politicieni și oameni de cultură, ticăloșia vecinului și singurătatea care-l aștepta peste noapte. Nu era prima oară când îi amintea lui Carmen cu delicatețe, și momentul se preta mai mult ca altădată, că ar fi preferat să fie lângă el în pat toată noaptea, cu ogarul lungit la picioarele lor înlănțuite. Nu dormiseră niciodată împreună – și în vacanța de la mare au avut camere separate – și nici nu făceau dragoste de fiecare dată când ea simțea că bărbatul din el dă  semne de viață și venea sau nu, iar atunci când se întâmpla o făceau pe fugă, dezbrăcați atât cât era necesar, el termina repede și ea strângea din pleoape, pudică și rușinată. Afinitatea lor, bruma de sentimente care-i lega se consuma după ce erau din nou îmbrăcați, cu părul aranjat, machiajul refăcut, lavaliera reînnodată și, cuibăriți în fotolii adânci, în salon, cu ușa dormitorului închisă, sorbeau un lichior, fumau și vorbeau despre starea vremii. Sau despre subiecte serioase, care-l preocupau pe consilier și militant al dreptei, cum erau reducerea taliei statului, privatizarea a ceea ce mai rămăsese nefurat din fostele bogății naționale, condamnarea fermă a nostalgiei pentru fostul regim și a ideilor de stânga, și educarea populației, de la cea mai fragedă vârstă, în spiritul triumfător al capitalismului.       

Ogarul culcat la picioarele ei, Carmen îl asculta cu un zâmbet lejer, îi plăcea înflăcărarea lui ideologică și politică, slăbiciunea pentru Carol al III-lea și sfaturile pe care i le dădea, nu reținea amănuntele, nici n-o prea interesau, de altfel, și se simțea bine în apartamentul cu pereții acoperiți de tablouri, cu biblioteca masivă și mobilele vechi și grele, în culori întunecate, cu statuete din bronz, bibelouri și fotografii ale părinților și ale lui Clăpătescu din copilărie până devenise bărbatul căzut moale în fotoliul tras alături de fotoliul ei. Amantul ei. Dar se întâmpla atât de rar și atât de superficial că ar fi putut spune că nu mai făcuse dragoste din noaptea de iarnă când hotărâse să se despartă de Angelo.  

Clăpătescu n-a reușit să adoarmă decât spre dimineață. L-a trezit zgomotul aspiratorului, venise femeia de serviciu și se apucase de treabă. N-o privise niciodată cu adevărat. I-o recomandase Sorinel, o cunoștea din 1986, când el era căpitan la miliția din Tunari și ea paznică a femeilor închise în celulele de la subsol. Se pensionase de curând și făcea menajul în casele și apartamentele foștilor superiori trecuți în rezervă cu pensii generoase sau convertiți în oameni de afaceri. Un munte de femeie. Sâni mari, șolduri mari, mâini și picioare groase, obraz mușchiulos, ochi decolorați și o claie de păr negru și alb ascunsă sub o basma colorată și legată la spate. Nu vorbea neîntrebată decât atunci când lipsea ceva pentru a începe sau a termina curățenia. O întâlnea rar, venea de obicei după ce el pleca și n-o mai găsea când ajungea acasă, ea îi lăsa bilețele cu ce mai trebuia, el îi lăsa banii pe măsuța din salon și, o dată pe lună, o trimetea cu ogarul la veterinar să-l examineze și să-l tundă. Strungăreața, când își arăta dantura albă și puternică, și basmaua erau singurele dovezi de feminitate. Rămas în pijama, din bucătărie, unde-și pregătea cafeaua, a privit-o cum, dreaptă, înfiptă zdravăn pe tălpile încălțate în bascheți, manevra aspiratorul ca pe o jucărie. Când a trecut pe lângă ea spre dormitor, a oprit aspiratorul, a clătinat din cap, a spus : Îmi pare și mie rău de el, dar să știți că lăsa mult păr, și a pornit iar aspiratorul.

Clăpătescu a rămas acasă, închis în dormitor, n-a auzit-o când a plecat. Telefonul a sunat de câteva ori, jurnaliștii vroiau impresii și amănunte despre ce i se întâmplase, iubitorii de animale și publicul în general aveau dreptul să afle, dar a refuzat politicos. La televiziunea națională, unde avea o întâlnire pentru a comenta încheierea legislaturii, a găsit înțelegere și compasiune pentru pierderea ogarului și a rămas să reia legătura de îndată ce se va simți mai bine. Când a închis telefonul, avea mâinile transpirate și palpitații. A sunat-o imediat pe doctorița care-l vindecase și de șocul nervos din urmă cu o vară, i-a povestit noaptea de insomnie, palpitațiile și coșmarul cu o umbră ce-l urmărea învârtind în aer un laț de oțel. Nu terminase calmantele, mai erau valabile, și s-a simțit ceva mai liniștit. Spre prânz a fost agitație în holul comun de la intrare, ușa a rămas deschisă și n-a mai râcâit pragul, parchetul a scârțâit mai tare ca de obicei, dar n-a avut putere să se ridice din pat, să meargă în vestibul și să încerce să vadă prin geamul de cristal ce se întâmplă. Sorinel a venit la începutul după-amiezii, îi telefonase, și mai telefonase o dată când a coborât din mașină. N-a deschis ușa până nu l-a auzit lovind militărește cu tălpile parchetul care scârțâia parcă gata să se rupă. Se bărbierise, își aranjase pătratul bărbii, făcuse un duș, îmbrăcase doar vesta, era în papuci dar n-a rezistat să nu-și înnoade lavaliera. A descoperit polițistul din hol și a dat aerul afară din piept cu un șuierat de mulțumire.

– Te păzește și pe tine, l-a înțeles Sorinel.

Colegi de clasă în liceu, Sorinel îl impresionase totdeauna pe Clăpătescu. Destul de firav pe atunci, totdeauna așezat în prima bancă, totdeauna premiat, totdeauna îmbrăcat cu grijă și obsedat de curățenie, cu privirea inteligentă și scormonitoare, politicos și săritor, Sorinel își dezvoltase mușchii pieptului și pectoralii și, în situațiile care cereau acțiune și hotărâri rapide, se obișnuise să pășească soldățește. În restul timpului era un perfect și afabil bărbat de lume. Se știa că lucrase la serviciul pașapoartelor și că lipsise mult din țară. Purtase părul pieptănat pe spate, cum cerea fără îndoială regulamentul instituției, dar de când nu se mai știa ce grad și ce funcție are și intrase în afaceri cu terenuri cumpărate de la moștenitorii foștilor bogați, se tundea scurt și pășea mai des ca un militar. Cu timpul, părul scurt și mai rar pieptănat țepos mai stricase din expresia de bărbat afabil, semăna chiar, uneori, când mai lua un pahar de whisky, cu un clovn care se juca de-a buna creștere, lipseau doar copiii care să se prăpădească de râs. Nu mai știuseră ani de zile nimic unul de celălalt, se regăsiseră după ce Clăpătescu intrase în politică și de atunci erau prieteni cum nu fuseseră niciodată. Erau asociați în afacerile cu retrocedări și finanțările europene, cumpăraseră împreună un teren în Cotroceni și-și construiau vile despărțite doar de câțiva metri. Sorinel era însurat cu o fostă stewardesă care făcuse contrabandă ani în șir, când nu se găseau în comerțul socialist, cu blugi, magnetoscoape, săpun Lux, deodorante Rexona și țigări Kent, aveau o fată trimisă să studieze în Statele-Unite, nu le plăceau nici câinii și nici pisicile și nu înțelegeau de ce Clăpătescu, scăpat de temerile mamei, nu întemeiază o familie.

– E mai mult pentru ospătarul lui Ceaușescu, sergentul, a spus Sorinel după ce s-a trântit în fotoliul din salon, să-l am la nevoie. Și pentru galerie. Dar te păzește și pe tine. Trăim într-un stat de drept, Găbițel, avem chestia asta absurdă cu prezumția de nevinovăție, Europa stă cu ochii pe noi, l-au scuturat băieții de la secție, dar dacă nu ți-a strâns el de gât compaionul…

– Atunci, cine? a pus Clăpătescu pe masă cafeaua turcească, un pahar cu apă în care pluteau câteva cuburi de gheață și o farfuriuță cu dulceață de cireși amare, cum îi plăcea lui Sorinel.

– Ar putea fi nebunul de anul trecut, pictorul. Băieții sunt peste el la Snagov.

– Imposibil! s-a lăsat Clăpătescu moale în fotoliu. E o ruină, un schilod, o fantomă! L-am văzut în primăvară, când mă duceam la o ședință, parcă ți-am povestit.

– Parcă. Dar nu știi ce puteri dă nebunia, i-a scăpat un zâmbet lui Sorinel.

– Până puneți mâna pe ucigaș, îmi dai un om să mă apere! și-a adunat Clăpătescu, nervos, saliva de pe buza de jos. Sunt Consilier de Stat, mâna dreaptă a președintelui țării, am dreptul la protecție, viața mea este amenințată!

Sorinel a lipăit dulceața, a băut apă, a sorbit lung din cafea, a strivit în dinți zațul și a scos un Malboro din pachet.

– M-apucă uneori dorul de Mărășeștile de pe vremuri. Tu n-ai nostalgii din astea?… N-ai, a înțeles tăcerea lui Clăpătescu. A băut și restul cafelei și a mestecat zațul. Azi, n-ai. Să-ți spun ceva, Găbițel, am mai vorbit noi despre asta, ți-ai făcut mulți dușmani. Am și eu dușmani, toți avem și toți dușmănim, așa merge azi țara, e un vulcan de dușmănie. Dar ai tăi sunt mai speciali, cum ești și tu. Nu o lua personal, sunteți ca femelele fascinate de forța brutală și virilă a Puterii ; ideologic, amicul tău filozof și alți câțiva ca el sunt în faza terminală. Vă descărcați bila în revistele voastre, pe care le citiți numai voi, și vă mai trece. N-aveți nici curaj și nici putere să vă încăierați în stradă și, cu atât mai puțin, să vă ucideți, sunteți oameni subțiri, și poate nici nu merită. Nu poți să mai dușmănești un cadavru atunci când tot ce te mai ține în viață e dușmănia. Asta trebuie să fi fost în capul pictorului când te-a zgâriat anul trecut. Să te sperie, să-ți strice somnul, să-ți amărască viața, să nu uiți că există și că te urăște. El sau  nenorocitul care a ștrangulat câinele, tot asta a vrut. Că-ți dau sau nu un om, nu schimbă nimic, tot speriat o să fii o vreme…

– Ia stai puțin, și-a scos Clăpătescu ochelarii, i-a ridicat deasupra capului, i-a privit în becurile stinse ale candelabrului cu alveole de cristal, lentilele erau curate, și i-a repus pe nas. Ceva îmi spune că ar mai exista cineva interesat să mă sperie…

– Zi cine și-l săltăm. 

– Fostul soț al lui Carmen! a răsuflat convingător Clăpătescu.

Sorinel a sorbit ce mai era pe fundul ceștii de cafea, a ronțăit zațul, a aprins țigara, a suflat fumul în sus și l-a risipit cu o fluturare inutilă a mâinii.

– Nu spui nimic, și-a pierdut răbdarea Clăpătescu, ce-i așa de mirare?

Sorinel și-a strâns buzele și a clătinat din cap, câștigase timp, dar nu știa ce ar putea spune despre o bănuială atât de surprinzătoare.

– E în țară, a fost ieri dimineață pe la mine, s-a enervat Clăpătescu. A depus o petiție, o aiureală. L-am văzut și seara cu Petrulea, prieten din copilărie…

– De neatins, și-a strâns iar buzele Sorinel. Petrulea, știi bine, de neatins.

– Vorbesc de fostul soț al lui Carmen, Sorinel, ascultă-mă! Comis-voiajor, mesager, înger al hazardului, așa s-a prezentat, ca o amenințare. Eu nu cred nici în hazard și nici în coincidențe. Ar fi putut s-o facă din gelozie, din răzbunare, din frustrări, ăștia fugiți pe vremuri nu se mulțumesc doar cu pensiile, au răfuielile lor… A plătit un hingher, bineînțeles.

– Lasă-mă să verific, Găbițel.

– Până atunci îmi dai un om să mă păzească. Mi-l dai, am dreptul! s-a îndreptat Clăpătescu în fotoliu. Până îmi trece frica!

– Îl ai pe sergentul din hol, mai vedem mâine. Hai, mă duc, te pup! s-a ridicat Sorinel. Și Carol al III-lea ce-a mai pus la cale pentru binele nației?

– Medităm, a zâmbit complice Clăpătescu.

Oprit în vestibul, Sorinel a fluturat mâna în dreptul nasului, ca și cum ar fi căutat efluviile unui parfum :

– Găbițel, nu miroase a femeie în casa asta și nu e deloc bun pentru moral. Roag-o pe Carmen să-și pună mai mult parfum pe ea. Te pup! și a ieșit.

Îi spunea la fel de fiecare dată când venea și, oricât de prieteni erau, Clăpătescu nu aprecia. Mirosea probabil a câine și a burlăcie în apartament, dar era un miros care-i convenea sau pe care nu-l mai simțea. Avea, totuși, o idee despre ce înseamnă o femeie permanentă într-o casă, când mergea la Sorinel parfumul fostei stewardese îl izbea până în adâncul plămânilor. Era, însă, incapabil să spună dacă prezența mamei în apartamentul din Cotroceni când mai trăia tatăl sau după ce se mutase numai cu ea îi lăsase amintirea unui parfum aparte. Despre parfumul iubitei sinucigașe, la fel. În camera de lîngă cabinetul medical, unde se petrecea cu doctorița, care avea bărbat și copii, mirosea parcă a spirt medicinal. Nu-și amintea nici parfumul lui Carmen, dar știa sigur că-i plăcea când își înfunda fruntea între sânii ei. O aromă grea, învăluitoare, care ar fi putut fi aroma trupului ei de femeie matură care cunoscuse, poate, pasiunea și, sigur, maternitatea, dar când ajungea aici cu gândul nu mai gâfâia.                    

Fragment din romanul „Aroma păcatului divin”, de Constantin Stoiciu, în curs de apariție la editura Junimea