Frica de istorie?/ de Călin Hentea

Nu știu alții cum sunt, dar mie mi-a plăcut istoria de mic copil. Când citeam o carte de istorie sau vedeam un film istoric, aveam senzația terifiantă că urmăresc o aventură adevărată, în care oamenii se luptă cu adevărat, se iubesc cu adevărat, se trădează pe bune, înving sau pierd de-adevăratelea.

Ce vremuri! “Vikingii”, “Tudor”, “Cidul”, “Neamul Șoimăreștilor”, “Bătălia pentru Roma”, “Dacii” au fost filmele “peplum” ale copilăriei mele, alături de cele “de capă și spadă” cu Gérard Barray din seriile “Pardaillan”, “Scaramouche”, “Sourcouf”. Așadar, nostalgic cinefil fiind, m-am bucurat în ultimii ani când am regăsit, recuperate din Epoca de aur ceaușistă, o parte din acele titluri, îndeobște cele românești pe teme istorice, re-reprogramate de televiziuni sau invadând pe DVD-uri chioșcurile de ziare.

În tot acest timp, pe marele ecran, filmele românești care au atras premii internaționale de prestigiu, elogiile criticilor, dar relativ puțini spectatori în sală, au fost construite pe teme de actualitate și cu bugete minimaliste. Aceasta nu înseamnă că subiectele de istorie națională au lipsit în tot acest timp din agenda publică, adesea excesiv politizată; dimpotrivă, istoria noastră națională contemporană sau modernă a generat polemici și controverse înverșunate, a produs încrâncenări ideologice, a declanșat patimi și orgolii (exemplele sunt prea numeroase și recente pentru a mai fi numite). Închei acest amalgam de constatări ce se bat cap în cap cu o mențiune referitoare la o amplă teză de doctorat, susținută recent în Franța de o tânără cvasinecunoscută – Aurelia Vasile – referitoare la filmul istoric românesc în perioada comunistă (lucrare disponibilă în limba franceză la librăria Facultății de istorie a Universității din București), în care este demonstrată ponderea uriașă acordată acestui gen în preocupările Secțiilor de propagandă și ideologice ale CC al PCR, teme îmbrățișate și valorificate cu entuziasm de regizori agreați de partid și cu multe realizări de gen în epocă. Acest lucru se petrecea în condițiile în care scenariul respectivelor filme istorice era strâns legat de semnificația oficială a aniversărilor aprobate de conducerea de partid, iar abordările respectivelor evenimente și personaje erau circumscrise obligatoriu ideologiei naționalist-comuniste propovăduite de Nicolae Ceaușescu. În consecință, cea mai mare parte a românilor actualmente adulți sau aproape venerabili au ajuns să știe istorie din acele filme, “adevărul istoric” cunoscut și acceptat de aceștia fiind cel descris în scenariile protocronist ideologizate ale lui Mihnea Gheorghiu, Titus Popovici sau Eugen Barbu și nu în lucrările de specialitate dez-ideologizate apărute după 1990.

Nu este vorba că tinerii regizori de mare talent ce și-au confirmat valoarea în arena marilor festivaluri internaționale, precum Cristian Mungiu, Corneliu Porumboiu sau Cristi Puiu (nu doar ei, mai sunt și alții), să reconstruiască figurile istorice ale lui Mihai Viteazul, Vlad Țepeș, Burebista, Ștefan cel Mare, Cantemir sau să reconstituie evenimentele de la 23 august, 6 martie sau 30 decembrie pentru a le scoate din ficțiunea ideologizată a mitologiei comuniste și a le readuce în parametrii autenticității, fie aceasta și romanțată. Credem însă că românii au nevoie de concretizarea harului regizoral al așa zisului “nou val” de cineaști români (regizori, scenariști, actori) nu numai pentru o introspecție intelectualist-sterilă a exasperantului nostru cotidian, dar mai ales pentru o nouă și dezinhibată evadare pe marele ecran în trecutul lor istoric, tocmai pentru a putea înțelege și autovindeca mai bine tarele naționale. Puține filme românești din ultimii douăzeci de ani au fost dedicate istoriei, iar dintre acestea – niciunul istoriei dinainte de secolul XX; cât despre cele referitoare la perioadele recente, ele au fost fie pătimaș-partizane (precum “Undeva în est”, din 1991, al lui Nicolae Mărgineanu), fie inofensive (“Restul e tăcere” al lui Nae Caranfil din 2008) sau au trecut de la distanță, cu maximă prudență, pe lângă momentele controversate (precum Pogromul de la Iași în “Călătoria lui Gruber”, semnat în 2009 de Radu Gabrea).

Înainte de 1989, regizorii români se fereau de riscurile politice ale actualității ceaușiste refugiindu-se în meandrele patriotico-propagandistice ale istoriei. Astăzi, despre actualitate se poate spune orice, se poate dezvălui orice, se poate insinua orice, fără probleme; cu istoria este însă mai greu, pentru că iată, fiecare o citește după cum îi convine la un moment dat. Așadar, cine să își asume riscul unui film solid despre contestat-adulatul Antonescu? Și apoi de unde bani pentru o nouă “epopee cinematografică națională” (cu regimente de figuranți mobilizați pe gratis, la ordin) la dimensiunile spectaculoase și în registrul de aventuri al unui “Braveheart”? Dar asta este deja o altă poveste…