Fructul oprit al poeziei

Nu stiu daca poezia se afla in criza sau nu. Poate ca nu, daca ma iau dupa numarul celor care se inghesuie la ospatul de vorbe. Poate ca da, daca socotesc adunarile, mai mult sau mai putin intamplatoare, in care poetii insisi isi pun aceasta nelinistitoare intrebare.

Ceva se intampla totusi. Fiindca, iata, in chiar zilele in care, la Sibiu, falangele poeziei romane luau pulsul rezistentei la impact liric prelungit, la Liege, la celalalt capat al Batranului Continent, mai bine de doua sute de poeti din vreo cincizeci de tari ale lumii, reuniti de cea de a 25-a editie a Bienalei de Poezie, vorbeau despre fructul oprit al poeziei.
Fruct oprit de catre ochiul vigilent al puterii, inspaimantata de puterea cuvantului, de dictaturile ideologice si economice de tot felul, dintotdeauna si de pretutindeni. Fruct interzis a fi, printre ofertele pe care lumea moderna ni le face in fiece zi, altceva decat o marfa. Nevandabila, desigur! Nevandabila in ciuda fermecatoarei iluzii a admirabilului poet Ioan Es. Pop, dupa maratonul de la Sibiu, in solutia salvatoare a unui manager ideal. Fiindca necesara, in principiu, sufletului si inimii. Si de unde suflet si inima in lumea zeului Pragmatos? Fruct oprit, in egala masura, de fervoarea cu care ea insasi, poezia, s-a risipit, uneori, in badinaje si flecareli estetice ori in marlanii lingvistice, uitand, prea ades, sa vorbeasca revolutelor, inutilelor inima si suflet. Fruct interzis de catre “mediocratia contemporana”, pentru a folosi sugestiva expresie a lui Kenneth White, presedintele de onoare al Bienalei, caci neaducator de rating. Fruct oprit scolii, fiindca e prezent aici doar in stare relicva.
Fruct oprit, dar necesarmente de aparat, cu toate puterile, cu toate mijloacele, precum ceva esential, indispensabil, de neinlocuit. Fiindca a face poezie inseamna a face vizibile lumea si omul. A invata poezia inseamna a invata ca in fiecare poem se afla o voce umana care-i vorbeste lectorului despre el insusi, ca istoria poeziei este istoria fara istorie a sufletului omenesc, propria lui istorie, ca fiecare poem este o autoinitiere in dificila meserie de a exista si, uneori, de-a fi. “A citi poezia ca si cum ti-ai aminti”, cum spunea Jean Mambrino.
Incitanta si la fel de determinata in apararea poeziei ca si precedentele, aceasta ultima editie a Bienalei de Poezie de la Liege! Doveditoare si alegerea laureatului ei, de catre juriul al carui membru am avut onoarea sa fiu: marele poet libanez Salah Stetie.