Frumoșii tineri

Impresia puternică pe care o produce la lectură cartea lui Ion Vianu, “Amor intellectualis”*, poate fi descompusă în maniera autorului: din unitatea ei psihologică, spre complexul de elemente, proprietăți, înzestrări și calități care au determinat-o.
Acestea lucrează în mod vizibil pe parcursul autobiografiei, orientînd-o într-o altă direcție și ridicînd-o la un alt nivel decît cel al memorialisticii autothone predilecte după 1989. Cu excepții luminoase care confirmă regula, traversăm prin numeroase “mărturii” oferite în ultimii ani un teren al egolatriei și al resentimentului uman-scriitoricesc. În libertate regăsindu-se, memorialistul român știe tot și condamnă circular, punîndu-se în centrul spiritualității naționale și rezervînd celorlalți roluri de contemporani meschini. Un subiectivism îngroșat îi colorează nu numai pe cei din jur, ci și intervalul istoric, de obicei rescris fantezist ori fantasmatic, în loc de a fi evocat.
Față de această modalitate “artistă”, debitoare ficționalului, încercarea și reușita lui Ion Vianu țin de un regim aproape științific al strîngerii și organizării materialului biografic. O culme de scrupul auctorial găsim într-o digresiune a omului de știință, prozator în alte cărți, memorialist aici, dar unul atipic: “Povestirea mea nu ar fi cu putință dacă nu mi-aș permite îndrăzneala de-a proceda la astfel de reconstituiri. Ele sînt posibile atîta vreme cît i-ai cunoscut bine pe actorii dramelor la care nu ai asistat. Punînd în lumină, la unul, la celălalt, pozițiile lor tari, punctele asupra cărora nu erau sub nici o formă dispuși să cedeze, dar și slăbiciunile, micile sau marile fisuri ale caracterului lor, devine un soi de joc al intelectului faptul de a-i confrunta în imaginație așa cum au stat și s-au înfruntat și în realitate. (…) Tocmai de aceea nu pot vorbi aici de amintiri, ci mai degrabă de un soi de ficțiune romanescă.” (p. 146). Prin această obiectivitate care, fără să diminueze, se folosește în unele puncte de extensia prozastică, suplimentînd deci realitatea umană văzută de aproape prin secvențe noi și dezvoltări coerente, se explică și lipsa de culoare anecdotică a cărții de față. Nu prea apar scenele din care alți autori își sug memoriile, reinjectîndu-le cu propriul venin. Întîmplarea, episodul nu sînt readuse din trecut și exploatate pe hîrtie pentru senzaționalul, pitorescul, ineditul lor. Ion Vianu le integrează în serii logice, într-o anumită armonie a unei individualități distincte prinse în mașinăria înregimentării sociale.
Autorul încearcă să-și înțeleagă personajele; și în primul rînd pe sine. El nu “știe”, precum atîția condeieri ai noștri, totul despre toți. Nu are condeiul dezinvolt, predispus la figuri de stil și la rapida execuție a adversarilor. În pofida unei evidente nevoi de diferențiere, Ion Vianu moștenește de la ilustrul său tată seriozitatea și gravitatea, ca și predispoziția pentru scrisul elaborat, cumpănit, îndelung meditat. E ceva totodată înnăscut și transmis, preluat și perpetuat; ceva ce se moștenește, dar se și construiește de unul singur. “Amor intellectualis” intră firesc în specia Bildung, înfățișînd tocmai acest drum atît de dificil, accidentat către esența propriei personalități.
În mod paradoxal, contextul istoric strivitor, “obsedantul deceniu” mai întîi copios ilustrat în pseudoliteratura anilor ’50, apoi abundent demistificat memorialistic, ajută mult acestei cristalizări. El dă, așa zicînd, o unitate de timp, de loc și de (re)acțiune edificării și asumării individualității. Ion Vianu are și în prezentul reconstitutiv, după mai bine de jumătate de secol, un teribil sentiment al închiderii României Populare. Granițele au devenit de plumb, comunicarea cu exteriorul european e blocată parcă pentru totdeauna. Captivi în interiorul acestei societăți confiscate, și ea, de statul totalitar, adolescenții intelectuali care asistă cu groază la marea închidere și decuplare de Occident se refugiază în alcool, în experiențe de promiscuitate și centrifugă socială, în nesfîrșite colocvii, în lecturi. Ocuparea de către regimul politic a realității înconjurătoare și nivelarea socială operată cu brutalitate în numele “clasei conducătoare” despart apele și precizează conștiințele. Cu toată ambiguitatea structurală a oricărui intelectual obligat să trăiască într-un regim forte (a încerca să te simți liber interior într-o închisoare mai mică sau mai mare), conștiința individuală capătă volum și anvergură exact în măsura în care rezistă înregimentării.
Reflectînd, ca de atîtea ori în carte, asupra traseului parcurs, autorul-personaj ajunge la un moment dat la o dominantă a personalității sale dată tocmai de “pulsiunea de a fi liber”. După proiecțiile sexuale de la pubertate, după “obrăzniciile” de student remarcate de tovarășii vigilenți, după disponibilitatea de a servi, dar într-un sens nobil, Omului (prin medicină), după redescoperirea plăcerii ca mod de a te pierde într-o altă ființă, această “dorință nelimitată de-a fi liber” organizează retrospectiv întregul roman al formației: “Există, spune Freud, tot felul de pulsiuni primare, nu numai cea alimentară sau cea sexuală. De pildă, pulsiunea de-a privi. «De ce nu ar exista, mi-am spus, și pulsiunea de-a fi liber?» O pornire care protestează împotriva oricărei limitări a mișcărilor, care maximizează plăcerea musculară (și mai tîrziu morală) de-a folosi mișcarea în toate direcțiile spațiului, iar apoi mișcarea liberă, voioasă, năbădăioasă a gîndirii (în care disciplina este autoimpusă). «Nu cumva», am gîndit, «asta este pulsiunea care te domină cel mai tare pe tine?» Și cred că aveam dreptate. Multe hotărîri ale vieții mele au fost dominate de această dorință nelimitată de-a fi liber. Aș putea să o atribui unei reacții față de lumea constrînsă în care trăiam. Dar, sincer vorbind, nu cred că un asemenea tip de constrîngere poate să determine o astfel de alegere, fundamentală. Ea vine din imperative mult mai arhaice, nu se poate explica decît prin evenimente de la începutul începuturilor vieții.” (p. 316).
Citit cu atenție, fragmentul de mai sus arată, pe de o parte, curajul real al personajului, iar pe de alta, modestia autorului ce se pune sub lupă. Rezistența tînărului intelectual burghez la operațiunea sistematică de sufocare a elitelor, în anii ’50, e cu atît mai prețioasă cu cît tovarășii au lucrat mai bine. Altfel spus, caracterul, cînd e, este mai ales în acele împrejurări care tind să-l piardă sau să-l fisureze. Ion Vianu nu adoptă însă ipostaza de erou ori de martir (preferată în digitațiile memorialistice ale curajoșilor noștri post-festum). El caută, iată, o explicație mai adîncă pentru această nepotrivire de caracter cu regimul democrației populare. N-ar fi atît curaj civic, cît o predispoziție genetică pentru libertatea mișcării și a gîndirii; nu este neapărat rezultatul unei reacții la constrîngerile totalitare, ci mai degrabă o opțiune fundamentală pe care fostul tînăr a făcut-o, mai întîi, inconștient.
Registrul bombastic sau insidios al eului memorialistic exhibat nu există nicăieri în paginile cărții lui Ion Vianu. Asistăm, în schimb, la o adevărată căutare a sinelui ascuns. “Amor intellectualis” rulează desfășurătorul biografic al unui personaj constrîns social, penalizat ideologic și frămîntat de însăși vîrsta tînără la care se află. Biografia devine autobiografie prin modul sistematic și în același timp subtil în care autorul recuperează sensul experiențelor traversate. Dramele din lagărul socialist, sinuciderea prietenului drag Mironi, ulterior trauma exilului constituie secvențe destabilizatoare, de ruptură și disoluție a personalității. După ce le-a înfruntat în plin, autorul le va expune fără impudice văicăreli. Tonul este reținut, sobru, maniera puțin pedantă. Și aproape fiecare episod (considerat) relevant, numeroasele și fugitivele secvențe ale unor fapte în permanentă concomitență și derulare sînt acum focalizate și meticulos analizate. Practic, pe Ion Vianu nu trebuie să-l crezi pe cuvînt, fiindcă demonstrează; demonstrația înseamnă argumentație rotunjită, iar rotunjirea nu e, la el, stilistic-sofistică, ci rezultatul unei meditații profunde la temă.
Dacă formatul social se arată demoralizant pînă la a fi traumatizant, episoadele de formație “smulse” mediului ambiant (lecturile, audițiile muzicale, studiile de filologie clasică, mai tîrziu cele de medicină) sînt explorate pînă cînd protagonistul se simte saturat de ele. Unde e capătul? Fiecare punct terminus constituie de fapt un nou început, cu reinvestirea totală a tînărului acum septuagenar, cu aceeași beție lucidă a unui Tudor Vianu doritor de a nu rata nici o experiență culturală majoră. Tatăl este, de altfel, un personaj formidabil în autobiografia fiului. Un mare spirit văzut în intimitate, dar și cu obiectivitate; cu vădită admirație, dar și cu sentimentul – încă viu – că presiunea exercitată de el asupra celorlalți era enormă. Ion Vianu îl recuperează din vechile lor dialoguri, precum și din scrisorile ori cuvintele trimise înspre magistru de cîțiva “frumoși și virtuoși tineri” (de la Noica la Negoițescu și de la Papu la Balotă), “apărătorii culturii și virtuților în vremuri de restriște”.
Un efect extraordinar apare din majoritatea scenelor cu T. și din interpretarea lor de către fiul atent și competent. Așa cum regretatul Matei Călinescu, “Geamănul” din “Amor intellectualis”, vorbea în “Portretul lui M” despre băiatul său grav bolnav ca despre un învățător al lui, celui matur, și aici filiația este întoarsă. Tudor Vianu e tatăl, însă T., personajul lui Ion Vianu, devine fiul fiului său, obiectul unei afecțiuni și al unei compasiuni înțelepțite. Privirea ingenuă a copilului de pe vremuri e dublată de comprehensiunea unui psihoterapeut: “Mic fiind, m-am confruntat cu fragilitatea și melancolia lui T., cu primejdia ca ființa lui plină de sensibilitate să se scufunde. Apoi, am avut de-a face cu nevroza mamei mele (…) dorința mea de a le fi vindecător avea de-a face și cu felul în care ei se încredeau în mine. Cu acel subînțeles neîntrerupt că eu îi puteam salva – dacă nu de la moarte, cel puțin de la disperare – prin prezența mea alături de ei, dar și prin însușirile mele bune.” (p. 321). Iubirea filială se vede astfel învelită în plasa unei înțelegeri (la toate nivelele) pe care Tudor Vianu o merită nu numai din partea moștenitorului său…
Închizi această autobiografie absolut remarcabilă cu sentimentul că despre valorile “frumoșilor tineri” din anii ’50 nu putea vorbi atît de convingător decît unul dintre ei.

*) Ion Vianu, “Amor intellectualis. Romanul unei educații”, Editura Polirom, Iași, 2010, 408 p.

DANIEL CRISTEA-ENACHE (n. 19 februarie 1974) este conferențiar universitar la Facultatea de Litere, Universitatea București și consilier editorial la Editura Polirom. A ținut cronica literară în Adevărul literar și artistic (1997-2005), apoi în Romånia literară (2005-2009). Colaborări la Cultura, Suplimentul de cultură, Idei în dialog, Bucureștiul cultural, Caiete critice, precum și la ziarele Evenimentul zilei și Adevărul. Are o rubrică la Radio Romånia Cultural și una pe portalul LiterNet. Din 2005 este doctor în Filologie (summa cum laude) al Universității București, cu o teză despre Ion D. Sîrbu. Volume publicate: Concert de deschidere (Premiul de Debut al Romåniei literare, Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din Romånia și Premiul “Titu Maiorescu” al Academiei Romåne); Ileana Mălăncioiu, Recursul la memorie. Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache; Sertarul Scriitorului Romån. Dialoguri pe hårtie; București Far West. Secvențe de literatură romånă; Un om din Est (Premiul pentru Critică și Istorie Literară al Asociației Scriitorilor București); Convorbiri cu Octavian Paler; Timpuri noi. Secvențe de literatură romånă.