Frumosul asasin (I)/ de VT Morogan

Polițiștii își făcuseră apariția cu puțin înaintea orei șapte. Alexa Vancea îi condusese imediat la baza de sporturi nautice, răspunzând pe drum numeroaselor întrebări lipsite de sens, după părerea ei. Cum se numea? Câți ani avea? Unde locuia? Când sosise la Hammamet? Era singură? De ce se afla pe plajă la ora aceea? Și tot așa. Nici o vorbă însă despre cele văzute. Pe țărm, nu departe de baraca din scânduri, cei trei băieți care lucrau la bază se agitau frenetic, încercând să împingă în apă o barcă mare, cu motor. Zărind polițiștii, se opriră brusc din lucru, privindu-i nedumeriți. Alexa îl trase de mânecă pe polițistul din dreapta ei, îi arătă cu un gest nervos grămada acoperită cu o prelată din fața barăcii, apoi se opri și se întoarse cu spatele. Cu toate că își revenise oarecum din șocul descoperirii macabre, făcute în zorii zilei, nu avea nici cea mai mică dorință să revadă scena. Nu după multă vreme, vacarmul din spatele ei îi dădea de știre că lucrurile intraseră în normal. Polițiștii văzuseră cadavrul și se vor ocupa de el. Rolul ei se terminase. Alexa Vancea s-a îndepărtat în grabă printre șezlongurile răspândite pe plaja în continuare pustie.

Acum, era ora trei după-amiaza și bâzâitul neîntrerupt al instalației de aer condiționat îi accentua durerea de cap. Exasperată, s-a ridicat din pat și a închis instalația. A dat la o parte perdelele groase de catifea și a deschis ușa de la balcon. A ieșit afară. Valul de aer fierbinte a luat-o prin surprindere. S-a retras grăbită în cameră și a închis ușa. A scos o sticlă cu apă din mini-bar, a deschis sertarul mesei de toaletă, a luat borcanul, lingurița, un pahar plastic și a început să pregătească un nescafe. A pus două lingurițe pline vârf cu cafea solubilă în pahar, a adăugat câteva picături de apă și a amestecat îndelung. Apoi, a umplut paharul cu apă. A privit cu satisfacție caimacul gros. A deschis din nou sertarul și a căutat tubul de Magnecyl. A scos două pastile. Le-a pus pe limbă și a băut din cafeaua foarte rece. Era bună. Amară, răcoritoare. Dacă reușea să transpire, durerea sâcâitoare de cap îi va trece cu siguranță. A ieșit pe balcon, în zăpușeala infernală. S-a așezat pe scaunul alb, din plastic. Și-a pus picioarele pe balustrada de fier a balconului, vopsită în albastru. A continuat să soarbă din cafea. După un timp și-a simțit corpul invadat de o transpirație abundentă, binefăcătoare. Era liniște. Un uliu se rotea pe cerul decolorat de căldură, undeva, în depărtare. Doi porumbei sălbateci, de culoarea cafelei cu lapte, o priveau curioși, cu ochi negri, de mărgea, din palmierul de alături. Durerea începea să cedeze. Mintea i se limpezea. Se simțea bine.

Era ultima zi a lunii Iulie. Sosise la Hammamet cu trei zile în urmă. Hotărâse brusc să plece undeva, la căldură. Vara răcoroasă din Stockholm o deprima. Singurul loc convenabil fusese acela, de la Regency. Anders se opusese cu înverșunare. Cum să se ducă în Tunisia? În special, la Hammamet? Oare uitase  întâmplările de anul trecut? Explozia? Fuga în timpul nopții? Desigur că nu uitase nimic din întâmplările tragice ale anului care tocmai trecuse, an în care, fără știrea ei, nimerise în „cercul roșu” al lui Buddha Siddhartha. Cum ar fi putut să uite? Viața i se schimbase radical de atunci. În loc să predea la Universitatea din Lome, capitala țării africane cu numele de Togo, locuia acum în orașul acela nordic și rece, unde era sau, mai bine spus, se prefăcea că ar fi jurnalistă. Făcea acest lucru la cererea lui Nathan Scott. Ea, o ființă liberă ca pasărea cerului, asculta ordinele unei persoane aproape necunoscute. Și asta, din cauza lui Patrick! Patrick McGeen a cărui operațiune de “salvare a lumii” fusese un fiasco, operațiune în care își pierduseră viața John, Brian, Jaques și Jacky. Mai ales, Jacky! Tânăra și inocenta ei prietenă, Jacky.

Descoperirea sinistră din dimineața aceea o tulburase. Din clipa în care pășise în „cercul roșu” al lui Siddhartha o înconjuraseră cadavrele. Începuse să se teamă, să se ascundă de urmăritori necunoscuți, să se prefacă. Ea, care nu cunoscuse frica. La drept vorbind, nu o cunoștea nici acum, dar se săturase de primit ordine de la persoane străine și, mai ales, se săturase de cadavre. Neamțul acela blond, din avionul liniei aeriene Lufthansa, devenise probabil și el unul dintre ele. Și asta, din vina ei. Îl remarcase fără voie în avion, iar apoi o intrigase faptul că-l revăzuse la scurt timp în Stockholm și, mai ales, în insula în care se afla cabana lui Anders, loc unde se refugiaseră după șirul acela de morți. Îi povestise amuzată lui Patrick despre splendidul exemplar arian, care se îndrăgostise de ea și o urmărea peste tot însă acesta se impacientase și îl anunțase imediat pe Nathan. Aflaseră astfel că neamțul era unul dintre asasinii antrenați la baza americană de la Bou-Azzer, din Maroc, personaj întrutotul devotat sinistrului profesor Reinhart Hesse. Nathan le ordonase să plece imediat în nordul Suediei, să se ascundă într-o cabană care aparținea organizației, undeva, într-o pădure din apropierea orașului Kalix. Locuiseră în cocioaba aceea din pădure aproape o jumătate de an. Izolați, fără apă curentă, fără electricitate, fără nici un fel de confort, doar ea și Anders Edfeldt, deoarece Patrick fusese mai tot timpul plecat. Unde, nu se știe. În cele din urmă, primiseră ordin să se întoarcă la Stockholm, oraș în care locuiau și în clipa de față. Alexa, corespondent al ziarului L’Observateur, iar Anders, medic la un cabinet de psihiatrie. Desigur că blondul și chipeșul german fusese transformat în cadavru. Altfel, n-ar fi primit ordin să revină în Stockholm.

Alexa se ridică de pe scaun și intră în cameră. Transpirase abundent. Îi era sete. Pregăti, la fel de minuțios, al doilea nescafe. Se simțea obosită. Cu toate că nu i se întâmpla des, noaptea trecută exagerase. Dansase mult, fumase mult, băuse mult. Trei pahare de Blue Lady. Un cocktail perfect. Tare, dar în același timp răcoritor, splendid colorat.

Se refugie din nou pe balcon și începu să soarbă din cafeaua rece. Da, noaptea trecută simțise nevoia să se elibereze, să redevină ea însăși. Ultimul an fusese chinuitor. Jurnalistul Jaques Brunell, nefiindu-i chiar prieten, îi fusese totuși simpatic. Îl cunoștea de mult și o amuza felul lui atât de francez de a trata lucrurile. Pe Jacky Van der Veld, o iubise. Ambii erau morți acum. Povestea de dragostea dintre Jacky și Djamal sau, în fine, Nabil, arabul-ucigaș, o tulburase profund. Cei doi muriseră împreună. Fără îndoială, fericiți. Poate că nici nu știuseră că mor. Nathan îi informase că automobilul în care se aflau explodase pe șoseaua București-Pitești. O moarte fulgerătoare. Oricum, nu putea să-și ierte faptul că o atrăsese pe Jacky în aventura aceea fatală.

Noaptea trecută fusese aproape fericită, iar acum o chinuiau din nou amintirile. Din cauza femeii de sub prelată. Nu avea nici cea mai mică idee despre cine era femeia sau cum murise ea. După ce îi condusese pe polițiști la locul infracțiunii, se întorsese în cameră, se încuiase acolo și nu mai ieșise. În chip curios, polițiștii nu găsiseră de cuviință s-o contacteze. Se lămuriseră probabil că nu avea nici un amestec în moartea necunoscutei. Avusese doar neșansa s-o găsească. Nu era de loc curioasă să afle nici cine era femeia, nici cum murise. Dorea să uite totul, cât mai curând posibil. Venise acolo pentru a se regăsi pe sine, pentru a-și recăpăta echilibrul, armonia interioară.

Se ridică hotărâtă de pe scaun și intră în cameră. Se duse la dulapul de haine din holul de la intrare și îl deschise. Privi un timp rochiile atârnate cu grijă pe umerașe. Alese una lungă, din pânză subțire indiană, de culoarea aramei. O îmbrăcă, apoi se așeză pe taburetul din fața mesei de toaletă. Se privi îndelung în oglindă. Se bronzase puțin, iar ochii ei verzi contrastau plăcut cu arămiul rochiei. Privi ceasul de pe masă. Era ora cinci după-amiază.

Nu mâncase nimic. Nu îi era foame însă trebuia să mănânce ceva. Nu avea chef să se ducă la restaurantul hotelului care, din cauza regimului idiot de „all inclusive”, se transformase într-o cantină luată cu asalt de hoardele înfometate de turiști. Va lua masa undeva, în Medina. Ghidul îi informase la sosirea în Hammamet că în Medina, orașul vechi, se aflau câteva restaurante mici, care serveau specialități tunisiene, deosebit de gustoase. Îi va telefona lui Ahmed, simpaticul șofer de taxi, care o condusese cu o zi înainte la târgul din localitatea Nabeul. Se înțelesese cu el să-i telefoneze de câte ori avea nevoie. Ahmed era religios, dar se dovedise a fi un om deschis și de încredere. Fix, la ora convenită, venise s-o ia din târg și nu ceruse un preț mare. Îl descususe pe drumul de întoarcere, aflând multe lucruri interesante despre islam și, mai ales, despre Ramadan. Cu siguranță, Ahmed îi va recomanda cel mai bun restaurant din Medina.

A ales din grămada de mărgele, de pe masa de toaletă, un colier din cristale mici, verzi, de olivină și l-a pus la gât. Îl cumpărase în insula Gran Canaria, cu puțin înainte de uciderea lui Brian Upton, jurnalistul englez plătit de Patrick McGeen, adică de Nathan, pentru a informa cititorii despre atrocitățile petrecute la baza de la Bou-Azzer. Nu reușea în nici un chip să scape de amintirile tulburătoare ale anului premergător așa-numitei „primăveri arabe”, primăvară care se dovedise a fi o iarnă aspră și, probabil, foarte lungă. În locul democrației, revoluțiile din țările arabe aduseseră la putere regimuri religioase, totalitare, după cum fusese de altfel planificat de forțele întunecate din lume. Străduințele organizației din care făcea parte Patrick, organizație secretă condusă de Nathan Scott, de a trezi opinia publică eșuaseră.

Enervată de gândurile negative care nu-i dădeau pace, Alexa se ridică brusc în picioare, deschise sertarul mesei, cotrobăi un timp în el și scoase, în cele din urmă, câteva brățări din piele împletită. Alese două dintre ele și le înnodă pe brațul stâng. Pe cel drept, purta întotdeauna brățările togoleze, din piele de șarpe. Se privi încă o dată în oglindă, luă traista marocană, cu dungi frumos colorate, de pe fotoliu și se îndreptă spre ușă. După ce va lua masa, va rămâne în Medina până noaptea târziu. Dorea să fie cât mai departe de locul în care murise femeia aceea necunoscută. Va privi viața nocturnă a localnicilor, se va pierde printre ei, va încerca să uite.