Frumosul asasin (III)/ de VT Morogan

– Ce bărbat frumos!

Stătea nemișcată, scufundată până la gât în apa caldă, mătăsoasă. Era ora 11,30. Gimnastica se terminase și, odată cu ea, încetase și muzica asurzitoare. Ajunsese târziu la plajă. Noaptea trecută, băuse iarăși prea mult. Din cauza suedezei aceleia ciudate care, în spatele unei fațade calme și echilibrate, ascundea probleme și neliniști.

„Nu cred că am văzut vreodată un bărbat atât de frumos”, a continuat să se minuneze în gând, privind cu interes aproape artistic tânărul care se pregătea să intre în apă. Nu foarte înalt. Poate un metru optzeci. Trup mlădios, cu mușchi alungiți, șerpuind grațios sub pielea bronzată. Chipul, cu trăsături accentuat masculine, îndulcite de privirea albastră-viorie a ochilor cu gene lungi și negre și de aerul vag bosumflat al gurii nu prea mari, dar cărnoase. Părul cârlionțat, de un castaniu închis, încadra în chip fericit fața cu trăsături perfecte însă oarecum contradictorii. Bărbatul degaja o virilitate arogantă, atenuată de moliciunea aproape feminină a mișcărilor și a privirii. Se întoarse cu spatele la mare și, cu o frumoasă voce baritonală, strigă ceva unui grup de persoane de pe plajă. „E rus!” comentă în gând Alexa Vancea. Vraja se rupsese. Fără să se grăbească, a început să înoate spre țărm.

– Diseară va avea loc un spectacol extraordinar pe plajă. Începe la ora zece. Trebuie să veniți neapărat. Nu vă spun despre ce este vorba. Surpriză! Veniți, nu este așa? a interpelat-o vesel Zigo, animatorul cel plinuț, când a ajuns în apropierea șezlongului.

– Bonjour! s-a auzit salutul diurn al rusoaicei de sub umbrela vecină.

– Bonjour! a răspuns automat Alexa. Mulțumesc pentru invitație. Voi încerca să nu lipsesc de la un spectacol atât de călduros recomandat de tine, spuse ea și îi zâmbi prietenos animatorului care se îndepărtă vădit mulțumit de succesul obținut.

Rusul cel frumos intrase în apă și se depărta acum rapid de țărm. Alexa Vancea a oftat, a luat prosopul și l-a așezat pe nisip. S-a întins pe el cu fața în sus. Soarele puternic a obligat-o după câteva minute să se întoarcă pe burtă. După alte câteva minute, s-a ridicat și s-a mutat pe șezlong, sub umbrelă. A scos o țigară din pachetul lăsat pe măsuța pe care Batrin nu uita niciodată să i-o pună alături și a aprins-o.

A admirat un timp albastrul opalescent al mării, apoi a întors capul de jur împrejur, căutând-o leneș cu privirea pe Malin. Nu a zărit-o. A zâmbit, gândindu-se că suedeza se odihnea, cel mai probabil, în brațele tunisianului de la recepție, încercând să uite moartea prietenei și întâmplările ciudate de la serviciu. Trebuia să admită că povestea cu vaccinurile infectate de la Profarma o intrigase peste măsură. Dacă era adevărat, putea să aibă consecințe de-a dreptul tragice. Va încerca s-o descoasă ceva mai mult atunci când o va întâlni. Malin Lind se amețise destul de tare noaptea trecută. Nu putea să se bazeze pe spusele cuiva care băuse atât de mult. Poate că moartea cruntă a prietenei o dezechilibrase, făcând-o să-și imagineze diverse situații macabre.

– Am găsit o scoică foarte frumoasă. Ți-o dau ție. Ai cumva o țigară. Ale mele le-am terminat. Peste o jumătate de oră plec. Mă duc să mă culc.

– Dar tu, Batrin, fumezi în timpul Ramadanului? l-a tachinat Alexa pe tânărul tunisian care se apropiase pe nesimțite de șezlongul pe care stătea cu picioarele încrucișate, într-o poziție apropiată de acea denumită lotus în limbaj yoghin.

I-a întins pachetul. Batrin a scos o țigară. A rugat-o să i-o aprindă. S-a așezat pe marginea șezlongului și a început să fumeze.

– Nu sunt religios. Islamicii ne terorizează. Trebuie să plec din țară. Nu mai e de trăit aici. Nu câștig mai nimic și acum și fundamentaliștii ăștia pe capul nostru … Da. Trebuie să plec. Tu nu ești măritată. Ne căsătorim?

Alexa Vancea a început să râdă cu poftă. Băiatul slăbuț, cu ochi de culoare castanie-verzuie, o privea plin de speranță.

– Câți ani ai?

– Douăzeci.

– Ești prea tânăr. Nu pot să mă mărit cu tine.

– Și tu ești destul de tânără. Îmi place de tine. Vreau să mă însor cu tine. Mă iei la tine, în Suedia. Am auzit că Suedia e o țară foarte bună.

– Dar n-o să-ți fie frig? Știi, acolo e frig. Și întuneric. Și zăpadă. Și trebuie să muncești toată ziua. Suedezii nu vorbesc franceza. Trebuie să înveți limba. Este o limbă grea. Mai bine cauți o franțuzoaică.

– Nu vreau nici o franțuzoaică. Vreau să mă însor cu tine.

– Dar știi că în Europa nu poți să ai decât o singură nevastă?! Ce te faci?

– Ei, una! Una, două, zece. Ce importanță are. Vrei să-ți dau scoica?

– Dacă ții neapărat.

– Ți-o dau. Îmi mai dai o țigară?

Alexa i-a întins pachetul. Batrin a scos două țigări. Pe una a băgat-o în buzunarul cămășii, pe cealaltă a aprins-o.

– S-o am atunci când mă trezesc. Nemțoaica de azi-noapte mi-a fumat toate țigările. Banii câștigați aici îmi ajung doar pentru chirie și mâncare. Trebuie să plec. Când ne însurăm?

– Nu ne însurăm. Mi-e cald. Mă duc să fac o baie, iar tu te duci acasă să te culci. Ai ochii roșii de oboseală. Ți-am spus. Caută o franțuzoaică. Sau o daneză. Sau ce vrei tu.

– Eu vreau să mă însor cu tine. Ai ochi frumoși.

– Bonne nuit! i-a urat Alexa și s-a ridicat în picioare.

A pornit în fugă spre mare. Nisipul frigea. Va rămâne în apă până când tânărul și încăpățânatul ei curtezan se va hotărî să plece acasă. Batrin o amuza peste măsură însă risca să rămână și ea fără țigări. A gemut ușor de plăcere. Apa mării părea răcoroasă după zăpușeala de afară. S-a lăsat cuprinsă cu voluptate în brațele ei.

*

Noaptea era întunecoasă și caldă. O căldură umedă, sufocantă. Transpira abundent, lucru care o indispunea. Își simțea pielea lipicioasă. „Dacă încep să miros?” s-a întrebat, cutremurându-se la acest gând. A ridicat brațul drept. A adulmecat îndelung subțioara perfect rasă. A repetat operațiunea cu brațul stâng. N-a simțit nici un alt miros în afara celui de deodorant. S-a liniștit și a întins mâna după sticla de bere aflată alături, pe nisip. A băut cu aviditate. Berea se încălzise. Nu mai avea nici un gust. A lăsat sticla pe nisip și a început să caute cu privirea un chelner. N-a zărit nici unul în aglomerația de trupuri care se zvârcoleau în ritmul senzual al muzicii disco, arăbești.

Spectacolul fusese excitant. Timp de aproape două ore, cei patru animatori dănțuiseră sălbatic în ritmul frenetic al tobelor și țimbalelor, printre limbile roșii de foc care pârjoleau plaja și luminau cerul negru ca smoala. Fusese un spectacol viguros, bărbătesc, specific locuitorilor deșertului. Ritmul frenetic, salturile dansatorilor, văpăile, părând că țâșnesc direct din trupurile lor, ca mai apoi să cuprindă cerul și pământul, transformându-le într-o mare de foc, țipetele ascuțite scoase de spectatorii impresionați, toate acestea te transportau într-o dimensiune primitivă, barbară, dar plină de vitalitate, dimensiunea magicului primordial.

Imediat după terminarea spectacolului, începuse dansul. În noaptea aceea, se dansa după muzică arăbească. Malin Lind îi privea intrigată pe cei care, nepăsându-le de zăpușeală, inspirați de orele petrecute în lumea magicului, își unduiau cu mișcări destul de ciudate trupurile șiroind de transpirație în jurul focului care ardea acum mocnit, lipsit de vigoare. Cel mai mult o atrăgea vioiciunea unui grup de turiști ruși. Râdeau zgomotos. Dansau cu toții, împreună. Din când în când, se apropiau de un șezlong de pe plajă și trăgeau câte o dușcă din sticlele lăsate acolo. „Votcă”, își spuse Malin și se ridică în picioare. Deoarece chelnerii dispăruseră fără urmă, se va duce la bar și va comanda ceva. Simțea nevoia unei băuturi tari, dar răcoritoare. Gin tonic.

A început să-și facă loc printre dansatorii asudați. Mirosul de transpirație a făcut-o să-și rețină respirația câteva clipe. Zărind-o pe Alexa Vancea, așezată la o masă pe terasa pe care trebuia s-o traverseze pentru a ajunge la bar, a schimbat brusc direcția. A hotărât să facă un ocol, să ajungă la bar pe celălalt drum, cel dinspre plajă. Nu avea chef să vorbească cu noua ei cunoștință. Până acum, reușise s-o evite. Regreta că i se destăinuise cu o seară înainte. Nu dorea să-și mai amintească de Eva. Trebuia s-o uite. De altfel, se hotărâse să uite și neregulile de la Profarma. Își va vedea de munca ei de cercetare, fără să se mai amestece în treburile conducerii. Îi va solicita însă lui Alain Woolley mărirea salariului. O mărire substanțială. Era convinsă că acesta i-o va acorda. În felul acela, toată lumea era mulțumită. Gândul la un salariu dublu, o umplea de bucurie. Va avea mijloacele materiale necesare pentru a călători mai des, în condiții mai bune, chiar să viziteze locurile acelea exclusive, unde nu se duceau decât cei bogați. Cine știe? Poate își găsea și ea un bărbat. Împlinise patruzeci de ani. Nu mai avea timp de pierdut.

Scăpând cu greu din înghesuială, a pornit cu pași lenți pe cărăruia îngustă care conducea la barul din apropierea plajei. Aici, întunericul era compact. Cerul era spuzit de stele. Marea lucea stins sub lumina lor slabă. Brusc, a simțit nevoia de a se afla în brațele unui bărbat. Nu făcuse dragoste de aproape două săptămâni, iar căldura umedă, combinată cu spectacolul viril la care asistase în noaptea aceea, îi trezise libidoul amorțit de moartea subită a prietenei ei Eva. „Morții cu morții, iar viii cu viii”, comentă în gând și grăbi pasul.

După câteva minute, a deschis ușa barului din vecinătatea plajei. Un grup masiv de ruși și câțiva nemți erau singurii clienți la ora aceea târzie. S-a apropiat de tejghea și a cerut un gin tonic, cu multă gheață. A plătit, a luat paharul înalt, o scrumieră și s-a așezat la o masă, nu foarte departe de grupul de ruși. A sorbit însetată băutura rece, amăruie și tare. A început să studieze cu curiozitate turiștii ruși. O privire de un vioriu intens i-a ieșit în întâmpinare. „Ce bărbat frumos!” a exclamat în gând și, involuntar, a zâmbit. Bărbatul i-a răspuns la surâs.

*

Alexa Vancea și-a lăsat capul pe brațele încrucișate pe masa din plastic de culoare albă și a continuat să scruteze mulțimea transpirată care se agita pe nisip, în jurul focului din care nu mai ieșea decât o dâră subțire de fum. Întreaga seară, cu excepția  celor două ore cât durase spectacolul care o captase cu totul, încercase s-o găsească pe Malin Lind. O zărise de câteva ori de departe însă aceasta dispăruse cu repeziciune de fiecare dată. Avea senzația că suedeza nu dorea să vorbească cu ea. Se simțea frustrată și obosită. Dorința de a afla mai multe despre activitatea dubioasă a instituției de medicamente Profarma se pare că nu-i va fi îndeplinită în noaptea aceea. Era clar că Malin Lind o evita. Cu câteva minute în urmă, o văzuse apropiindu-se de terasă, dar o zărise probabil pe ea și schimbase brusc direcția. „S-o ia dracul! Mai întâi îmi trezește curiozitatea, mă introduce fără voia mea într-o afacere dubioasă, se defulează copios, iar apoi se preface că nu mă cunoaște. Tipic! Mă duc să mă culc. O voi întâlni fără îndoială mâine, pe plajă. Pe plajă, nu are cum să mă ocolească. Doar dacă vine împreună cu vreun individ! În noaptea asta, avea o expresie ciudată, de pisică în călduri. Da. Mă duc să mă culc”, își spuse hotărât Alexa Vancea și, băgându-și în grabă țigările și bricheta în geantă, se ridică în picioare. Porni agale spre parcul hotelului. Era cald și umed. Aerul îmbălsămat te amețea cu parfumul greu, de flori exotice. Un greiere țârâia solitar în noaptea neagră, fără lună.

*

Dansul nocturn se terminase. Turiștii plecaseră la culcare, iar Batrin, tunisianul care păzea plaja hotelului în timpul nopții, se retrăsese în mica baracă de carton presat împreună cu o rusoaică, de data aceea, o fată foarte tânără, aproape o adolescentă. Focul se stinsese. Întuneric. Liniște. Doar marea respira ușor sub bolta înstelată.

Două siluete, strâns înlănțuite, se apropiară agale de plaja pustie. Când ajunseră lângă baza pentru sporturi nautice se opriră, contopindu-se într-un sărut prelung, pătimaș. Se lăsară apoi să cadă pe nisipul moale, călduț. Murmure, suspine înăbușite. Un țipăt scurt, ascuțit. Liniște. O stea căzătoare lăsă pentru o clipă o dâră de lumină în urma ei pe cerul misterios și rece.

Fragment din romanul cu același titlu, în pregătire la Editura Crime Scene Press