Frumosul asasin (V)/ de VT Morogan

Săptămâna începuse bine. Vremea era frumoasă. Obișnuitul cer plumburiu fusese înlocuit pe neașteptate de unul de culoarea safirului, soarele încălzea plăcut, fără să ardă. Sub razele lui, vegetația își schimbase culoarea sumbră într-un verde proaspăt, strălucitor. La ora 11,00, cele două tiruri încărcate cu medicamente părăsiseră curtea instituției, unul îndreptându-se spre Harkov, celălalt spre New Delhi. Alain Woolley ar fi trebuit să se simtă satisfăcut, chiar foarte satisfăcut. Profarma mergea bine, iar afacerile lui personale mergeau și mai bine. Suma din contul de la banca din Gibraltar urma să crească simțitor după livrarea mărfii. Pe lângă vaccinuri, cele două camioane conțineau și multe alte medicamente, este drept în cea mai mare parte expirate sau aproape expirate, dar totuși atât de necesare în țările de destinație. Ideea guvernului suedez de a îndemna populația să depună medicamentele nefolosite la farmacii se dovedea a fi una deosebit de productivă. Da, avea toate motivele să fie mulțumit.

Cu toate acestea, stătea prăvălit în scaunul ergonomic din spatele biroului de mahon și privea mohorât culorile covorului care luceau stins în lumina puternică a soarelui. Suedia nu-i plăcea, iar suedezii îl plictiseau. Cu jumătate de oră în urmă, se terminase ședința obișnuită cu personalul, din fiecare luni. Fusese obligat să-i informeze despre dispariția celor două angajate, Eva Nilsson și Malin Lind. Întrebările lipsite de sens, care urmaseră sinistrei destăinuiri, dar mai ales discuțiile interminabile cu privire la pericolele care pândeau după fiecare colț, la fiecare pas, declanșate de moartea colegelor, îl exasperaseră. Populația aceea nordică, sufocată de legi, regulamente și norme, părea că trăiește într-o lume de coșmar, lume populată de spaimă, angoasă, ignoranță și prejudecăți. Era clar. Suedezii constituiau o pradă sigură a manipulării copioase, exercitate de mass-media. Nu aveau nici cel mai mic simț al umorului, al proporțiilor. Niște primitivi care adorau restricția, legea, biciul. Aproape că îi venise să le râdă în față, să-i sfideze, să le spună că moartea regretatelor colege i se datora lui, englezul sofisticat și civilizat care făcea zilnic duș și folosea deodorante scumpe și nu nespălaților de tunisieni, pe care se întreceau în cor să-i ponegrească. Desigur. Se plictisea de moarte în țara aceea provincială, lipsită de viziune, cu femei lipsite de sexapil, frigide, care mimau un fel de isterie sexuală. Nu peste mult timp, va avea suficienți bani pentru a se retrage undeva în Sud. În Gibraltar, poate în Tanger sau Casablanca. Oricum, nu în Anglia.

Ce-i păsa lui că niște copii necunoscuți își pierdeau sănătatea mentală sau că mureau după ce erau vaccinați. Cui i-a păsat de el pe vremea când era copil? Nimănui. Părinții biologici s-au drogat până la dezintegrarea mentală și emoțională, urmată de o salvatoare dispariție. Părinții adoptivi nu l-au iubit. L-au folosit doar și l-au disprețuit. Colegii de școală l-au maltratat. Cele două soții l-au dezgustat. Lipsite de afecțiune, lacome de bani și status. Nici măcar nu l-au satisfăcut sexual. Bine că nu avea urmași. Dar el a fost puternic, a rezistat, iar acum era directorul unei instituții reputate. Asta îl lăsa însă rece. În schimb, contul din bancă îl încălzea. A zâmbit. Diseară îi va telefona Mariei, codoașa aceea grăsuță din Moldova. Poate avea vreo trufanda specială. Îi plăceau moldovencele. Mai ales, cele foarte tinere. Blânde, ascultătoare, cu destul de mult temperament sau în fine … 

Și totuși, nu se simțea mulțumit. Aluzia făcută ieri seară la telefon de Viktor, operativul lui partener de afaceri, continua să-l neliniștească. Viktor îl informase că după moartea Evei, Malin Lind se întâlnise de câteva ori cu o femeie. Luaseră masa împreună, fuseseră împreună la bar, seara. Viktor se întreba dacă nu cumva Malin Lind îi făcuse confidențe acesteia și dacă, nu cumva, era cazul s-o lichi ….

Bătaia din ușă l-a făcut să tresară. A privit ușor aiurit bărbatul înalt și deșirat care se prelingea în încăpere.

– A, tu erai Rickard! Intră. Intră, te rog. Ai ceva noutăți?

Ochii de culoare incertă, măriți excesiv de lentilele groase, îl priveau cu o expresie de stupoare din spatele ochelarilor cu rame negre.

– Moartea lui Malin … moartea Evei … groaznic … nu reușesc să mă concentrez … am diaree … îmi este greață … vreau să mă duc acasă, a îngăimat Rickard Sundblad, director adjunct și șef al secției de cercetare.

Reușind să-și reprime senzația de iritare și dezgust, care-l cuprinsese auzind bâlbâiala subalternului, Alain Woolley s-a ridicat grăbit de pe scaun și, cu un gest cordial, l-a bătut pe spate.

– Desigur, desigur, du-te acasă. O întâmplare cu adevărat cutremurătoare, a adăugat în timp ce-l conducea pe adjunct la ușă.

L-a mai bătut o dată pe spate și l-a împins ușurel afară din încăpere. A închis ușa cu un zgomot sec în urma lui și a exclamat cu năduf:

– Imbecilul! O nație de cretini! De dezaxați! Degenerați!