Frumusețea peisajului; și dincolo de ea/ de Rodica Grigore

“Acesta e focul după ce arde,

(José Luis Zerón)

José Luis Zerón este poet și eseist spaniol (născut în anul 1965, la Orihuela, Alicante), cunoscut și ca editor al revistelor de cultură Empireuma și La Lucerna. A publicat mai multe volume de versuri: Solumbre (1993), Alimentando lluvias (1997), Frondas (1999), pentru acesta din urmă fiindu-i decernat premiul “Nicolas del Hierro”. Alte distincții culturale primite: Premiul de Poezie “Ciudad de Orihuela” (1987), Premiul Național de Poezie “Montesinos 2000” (1996). Creațiile sale au fost, de asemenea, incluse în diferite antologii poetice apărute în ultimii ani în Spania, autorul manifestându-se ca o prezență constantă în cercurile culturale hispane, volumul său de poeme El vuelo en la jaula fiind finalist al Premiului Criticii în anul 2004.

Cea mai recentă apariție editorială a sa este placheta de poeme Las llamas de los suburbios* (2010), apărută sub egida Fundației Culturale “Miguel Hernández”, din Alicante. Citind poezia lui José Luis Zerón, ne dăm seama că, de la începuturile sale și până la creațiile ultimilor ani, autorul a rămas fidel unor principii constante și pe care și le-a formulat extrem de clar încă din prima clipă. Astfel, pentru el, la fel ca și pentru marii săi înaintași – deloc întâmplător, unul dintre modelele sale literare este tocmai Miguel Hernandez, considerat de Dámaso Alonso “genialul epigon al marii generații lirice hispane de la ’27” – poezia reprezintă calea privilegiată de cunoaștere a realității. Doar prin intermediul ei, pare a spune adesea autorul, ființa umană poate descoperi modalitatea cea mai adecvată de a se raporta la universul înconjurător, pe de o parte, iar pe de alta, de a se înțelege pe sine. Iar dacă o asemenea concepție poate părea desuetă în epoca tehnicizată și grăbită în care trăim, trebuie să recunoaștem, la finalul lecturii scrierilor lui José Luis Zerón, că poetul are dreptate. Mai mult decât atât, excelenta lecție pe care lirica sa o oferă primește, la o analiză atentă, o consistență neașteptată și o pregnanță a mesajului cum nu descoperim decât în cazul adevăratei poezii.

Convins că între om și natură există nenumărate posibilități (punți!) de comunicare, autorul scrie o poezie limpede și aparent simplă – deși, e adevărat, nu lipsesc din unele texte nici anumite accente ce pot fi considerate ermetice, cel puțin în lirica sa de început – care mizează mult pe o inedită risipire în peisaj, pe o exprimare indirectă a sentimentelor celor mai arzătoare, care se văd, astfel, atenuate sau nuanțate prin integrarea lor de ansamblu în atmosfera levantină a coastei din apropiere de Alicante, loc de care José Luis Zerón rămâne profund legat și căruia poezia sa îi datorează foarte mult. Prin urmare, în unele poeme avem de-a face cu celebrarea miracolului simplității existenței celei mai efemere, în vreme ce în alte texte este evidențiată, dimpotrivă, perenitatea artei, menite a salva condiția umană din fața insidioaselor atacuri ale vremelniciei. Rezultă, de aici, configurarea unui spațiu liric predilect, al cărui centru este de găsit în actul – cu profunde implicații – de contemplare a lumii exterioare de către o conștiință poetică mereu capabilă să trăiască în acord cu ritmurile naturii, care tinde, oarecum paradoxal, să se transforme, pe momente, într-un univers oniric ale cărui filiații literare pot fi descoperite, în ansamblu sau pe fragmente, în opera acelor autori pe care José Luis Zerón însuși îi admiră. Poemele, care dau uneori senzația unui idilism reconfortant, se dovedesc, deci, a fi de fiecare dată mult mai mult decât simple tablouri bucolice, ele reprezentând, practic, șansa ființei umane de a evada, prin contemplarea frumosului etern, din condiționările prezentului și din banalitatea ori efemeritatea existenței cotidiene. Acel “zbor în colivie”, sitagmă ce constituie și titlul unuia dintre volumele de poezie ale lui Zerón, este, prin urmare, chiar sacrificului suprem reprezentat, în cazul creatorului de vers, de abandonarea poeziei, de alegere pe deplin conștientă a unei tăceri ce alimenteaza, prin propria sa substanță, mesajul pe care, ulterior, cuvintele renăscute îl vor purta și pe care îl vor transmite celor care încă nu au uitat să citească.

În recenta plachetă de versuri a lui José Luis Zerón, simbolurile de bază sunt apa și privirea, iar peisajul – pe care scriitorul continuă să-l descrie și să-l construiască – se umanizează treptat. Elementul acvatic devine, ca și pentru Francisc de Assisi, umil, prețios, folositor și cast, supus privirii omenești și, în special, privirii îndrăgostite, predispuse să observe roua dimineții și picăturile de ploaie ca atribute esențiale ale unei feminități primordiale. José Luis Zerón rămâne și în aceste poeme, la fel ca și în alte creații ale sale, un poet erudit și un spirit cultivat, mereu gata să observe micile miracole cotidiene și să găsească, chiar și în rutina aparentă a existenței de fiecare zi, un motiv de celebrare a frumosului, binelui și adevărului în care, pe urmele marilor săi înaintași, continuă să creadă, invitându-și cititorii să procedeze întocmai.

*) José Luis Zerón, Las llamas de los suburbios, Fundación Cultural “Miguel Hernández”, Alicante, 2010