Furia necesara si obiectiva

Cum a fost posibil? Dupa fiecare soc existential colectiv, multimile, prin vocile lor reprezentative, reflexive sau prin noile lor glasuri, si-au pus aceasta intrebare ravasitoare. Revolutii, razboaie sau evenimente cu impact devastator au generat-o si ea a cutremurat lumea in egala masura cu faptul/faptele de care omenirea lua cunostinta. Invinsii sau invingatorii din razboaie au trecut prin aceleasi crize majore datorate imposibilitatii de a gasi raspunsuri.

Si germanii, si englezii (dupa cel de-al doilea razboi mondial), dar si americanii (dupa Vietnam sau 11 septembrie) au cunoscut socul teribil al contestarilor violente ale societatilor, principiilor, valorilor care au facut posibila aparitia absurdului tragic in viata de zi cu zi a omului ce parea cu nimic vinovat de cele petrecute. “Generatia pierduta”, “tinerii furiosi”, “beatnicii” si “hippies” sunt miscari (sociale, politice si culturale) ale imposibilitatii de a gasi un raspuns satisfacator intrebarii “Cum a fost posibil?”. Or, atata vreme cat nu exista un raspuns izbavitor, logic, rational, frustrarea se mentine, daca nu cumva se adanceste, furia se dirijeaza ca intr-o miscare browniana spre primul atom ce se iveste in calea ei, pentru a-si schimba imediat parcursul intamplator. Primii vizati sunt fara indoiala cei care ar fi putut face ceva pentru a opri mersul tragic al lumii, indeosebi parintii, iar mai apoi, prin extindere, intreaga lor generatie. Raul este frica, raul este oportunismul, raul este acceptarea lasa, raul este setul de valori si principii in care au crezut, pe care le-au aparat, le-au sustinut cu fervoare. Raul este ca au crezut ca el este binele.

Caderea comunismului este, ca fenomen istoric, comparabila cu orice eveniment care a zguduit lumea din temelii. “Lagarul comunist” – cum, intr-o ironie cu efect de bumerang, il numeau chiar conducatorii comunisti – a fost cu adevarat un lagar. In locul sarmei ghimpate – granitele bine pazite, in locul paznicilor, supraveghetorilor, kapo-ilor – un aparat represiv cu ramificatii si in orizontala societatii, in locul ideologiei naziste – o aproape aceeasi ideologie comunista. Si, la fel ca in cazul lagarelor ce impanzisera Europa in timpul celui de-al doilea razboi mondial, un refuz de a lua act de prezenta lor, de a accepta existenta lor in tot ceea ce aveau mai atroce. Cei din interiorul lagarului acceptau raul ca pe o fatalitate, contribuind prin colaborationism, tacere sau frica la perpetuarea sa, cei din afara, din interese, pactizare, ignoranta si incapacitate de a gandi raul in dimensiunile lui reale, sustinandu-l tacit. Ceea ce au vazut si constientizat si unii, si altii, dupa ce sistemul s-a prabusit, a fost cutremurator, devastator si paralizant. Ce fel de oameni au fost cei care l-au pus in miscare, dar ce fel de oameni sunt si cei care l-au suportat si, uneori, l-au hranit cu energiile lor? Vinovatia se impartea egala si fara putinta de intelegere si, deci, de iertare. Raul era disipat si de aflat in orice componenta a sistemului, oricat de mica sau de aparent nevinovata ar fi parut ea: in felul de a gandi, de a se imbraca, de a educa pe altii sau de a se autoeduca, in valorile si principiile ce-au guvernat o astfel de lume, in simbolurile, in institutiile sale. In fond, doar anecdotica mai retine ca la Bastilia nu se afla decat un biet detinut de drept comun cand ea a fost cucerita si daramata. Istoria pastreaza momentul in simbolul Bastiliei!

Furia tinerilor este astfel intemeiata. Circumstantele i-au ferit sa aiba un trecut pe care sa-l judece intelept sau la rece, cu care sa fie mai putin aspri sau ingaduitori. Nu au de ce si nici nu au cum. Ei vad, constata, adesea simt pe propria piele ca lumea celor de dinaintea lor a fost monstruoasa. Si, evident, nu mai vor sa traiasca – nici macar nu vor sa conceapa ca si ei ar putea trai – intr-o astfel de lume. Au tot dreptul sa creada asta, sunt obligati, as zice, sa creada, chiar daca nu va fi sa fie asa.

Ceea ce s-a intamplat timp de 16 ani in societatea romaneasca a perpetuat revolta, furia tinerilor. Sistemul pare a fi acelasi, doar carpit pe ici pe colo, lumea trecutului nu este doar o posibila amenintare si o stafie care sa mai bantuie visul unuia sau al altuia, ci isi arata deseori fata extrem de concreta. Este greu de crezut ca trecutul s-ar retrage facand o gratioasa reverenta prezentului si mai ales viitorului. Daca el ar fi ceva abstract, o “ideatiune”, probabil ca asa ceva ar fi cu putinta. Dar nu e! E alcatuit din oameni, din realitati extrem de palpabile si sensibile, din energii, aspiratii si sanse ce nu se pot reteza brutal, la gramada. In numele unor idei nobile s-au mai comis crime abominabile. Vrand-nevrand, suntem condamnati sa traim impreuna si cu trecutul nostru, atat la nivel individual, cat si colectiv. El poate fi acel “memento” care sa ne faca daca nu mai buni, macar mai prudenti si mai morali.

De revolta si de miscarea contestara a generatiilor mai noi nu au a se teme decat cei care au ceva pe constiinta: delatorii, colaborationistii de cea mai joasa speta, privilegiatii directi ai regimului. Ceilalti, taratii mai mult sau mai putin profund ai sistemului, au a se judeca cu ei insisi, au a medita amar la nesansa de a se fi nascut intr-un loc si in niste vremuri nu tocmai faste – pentru orice om, nu numai pentru ei. Nimeni nu-si alege locul si vremea in care ar vrea sa traiasca. Asta nu-l scuza pentru lasitatile, esecurile si fricile sale, dar nici nu-l acuza doar pentru acestea.

“Este greu de crezut ca trecutul s-ar retrage facand o gratioasa reverenta prezentului si mai ales viitorului. Daca el ar fi ceva abstract, probabil ca asa ceva ar fi cu putinta. Dar nu e! E alcatuit din oameni, din realitati extrem de palpabile si sensibile, din energii, aspiratii si sanse ce nu se pot reteza brutal, la gramada. In numele unor idei nobile s-au mai comis crime abominabile.”