Galceava intelepciunii cu vigoarea

In celalalt atelier din imobilul situat pe strada Pangrati 29 B – mai sobru, mai tacut, uimind ochiul obisnuit cu ambianta solara, plina de culoare si exuberanta a atelierului Silviei Radu, lucreaza sculptorul Vasile Gorduz. Autor al unor exceptionale lucrari de arta monumentala, expuse in tara si in strainatate, Gorduz isi rememoreaza inceputurile artistice si profesorii, marturisindu-si in final crezul artistic. (Marcela Gheorghiu)

Murnu si Paciurea

M-am nascut intr-un sat din Basarabia, inainte de razboi, intr-o vreme in care acest pamant binecuvantat facea parte din Romania Mare (o provincie romaneasca, asa cum sunt toate celelalte, dar care a avut o soarta nenorocita; nu stiu cand si daca partea ei romaneasca va mai ajunge vreodata sa faca parte din trupul tarii).

Desenam inca de mic copil, dar nu in maniera in care deseneaza copiii. Incercam sa surprind tot ceea ce se infatisa privirilor mele curioase: un scaun, o masa, o casa, un copac. Toti copiii deseneaza lucruri de genul asta, dar la un moment dat se opresc. Parasesc copilaria si totul se opreste undeva, lasand in urma toate cele care i-au incantat primii ani de viata, inclusiv desenele.

Cel dintai stimul artistic l-am primit din partea invatatorului meu. Apoi, la liceu, in Bucuresti, la Colegiul Sf. Sava, am avut parte de un profesor de desen care niciodata nu mi-a dat zece, cu toate ca desenam cel mai bine din clasa (totusi, nu as vrea sa creada cineva ca desenam extraordinar); de multe ori am primit chiar note mici, si asta pentru ca nu faceam ceea ce ne spunea el. “Ai o anumita usurinta in a desena”, imi spunea de multe ori, “dar nu vrei sa faci mai mult. De ce?”. Si ma invita sa stam de vorba. Nu am facut lucrul acesta, iar astazi imi pare rau.

Dupa terminarea liceului, m-am hotarat sa dau la Arte Plastice. Am incercat de cateva ori si, in 1954, am reusit. Marele meu noroc a fost sa-l am profesor pe Lucian Murnu (indraznesc sa afirm ca este cel mai bun dascal de sculptura pe care l-a avut vreodata Academia de Arte din Bucuresti). Marele Paciurea, un profesor deosebit, nu cred sa fi fost de talia lui Murnu; era mai neatent, preocupat mai mult de Himerele lui (pe care le-a si sculptat). Murnu a avut insa o pasiune pentru invatamant, o dorinta fierbinte de a transmite tinerilor ceea ce stia. Am profitat din plin de pasiunea lui.

Cel mai bun dintre noi

Am avut norocul sa fac parte dintr-o promotie de studenti care s-au inteles perfect cu profesorul Murnu. Am putut sa-mi insusesc o sumedenie de lucruri destul de repede, dar nu se poate spune ca eram chiar cel mai bun, asa cum afirma sotia mea. In plus, i-am avut colegi pe George Apostu care, fara indoiala, era cel mai bun dintre noi toti, cu Ion Buzdugan care, la randul lui, dupa parerea mea, a lui Apostu si a Silviei Radu, intrunea criteriile excelentei. Eu, Silvia si Apostu eram veniti de la licee teoretice; Buzdugan si Victor Roman urmasera scoli de arta. Imi amintesc ca, in primul an de studiu, Ion Buzdugan a realizat un portret-studiu minunat, in fata caruia Murnu a ramas surprins. Din pacate, a mai obosit pe parcurs, nu s-a dezvoltat asa cum spera profesorul nostru. A ramas totusi printre sculptorii importanti. Apostu si Victor Roman au evoluat insa foarte interesant la Paris.

Cand portetul devine sculptura

O data cu studentia, am intrat in lumea artelor plastice si am avut ocazia sa vizitez o sumedenie de expozitii, ale unor artisti romani si straini. In asemenea situatii, survine momentul in care ti se reveleaza propria conditie in raport cu ceea ce vezi, pentru ca, in arta, importanta peste masura este puterea de a vedea. Mie mi s-a intamplat asta cand eram prin anul doi de facultate. Am trait un astfel de moment intr-o expozitie anuala de stat, in fata unui portret facut de Gheorghe Anghel: am avut impresia clara ca inteleg cu adevarat ceea ce se numeste o sculptura. Mi-am dat seama ca, spre deosebire de celelalte portrete pe care le aveam in jurul meu, portretul lui Anghel – e vorba de portretul pictorului Dumitru Ghiata – m-a surprins pentru ca i-am simtit calitatea plastica. Pana atunci nu mai traisem un asemenea moment.

Stie toata lumea ca orice portret are nas, gura, ochi, toate puse la locul cuvenit. Dar raportul dintre ele si echilibrul care se creeaza intre aceste componente transforma un simplu portret intr-o sculptura. Acest lucru il observa insa numai privitorul cu ochi exersat. Deci modul de a gandi felul in care este purtata materia pe urmele imaginii da calitatea formei si, in ultima instanta, face din aceasta forma o sculptura viabila. Si daca forma are o anumita calitate, materia din care este facut forma – bronzul, piatra, ipsosul, pamantul – capata si ea o anumita calitate. Din acest moment, se poate spune ca, pentru artist, incepe greul, pentru ca efortul de a ajunge pana aici este destul de mare si, daca ajungi, constiinta valorii devine destul de inalta, iar pretentiile celui care atinge acest nivel se inmultesc, in timp ce puterea omeneasca a artistului ramane aceeasi. De aici vine clasicul conflict intre ceea ce doresti si ceea ce poti. Sigur, acest conflict poate fi rezolvat daca esti constient de limitele proprii si daca incerci macar ca, intre aceste limite, materia pe care o folosesti sa nu devine o forma vulgara, lipsita de chip si de sens…

Privind portretul lui Gheorghe Anghel, am inceput sa-mi dau seama ca pot sa ma inham la efortul pe care l-am descris, acest efort zilnic care, incepand de atunci, m-a adus aici si acum.

Masca lui Eminescu

Au existat si proiecte pe care le-am framantat ani de zile, pana cand am reusit sa le realizez. Un asemenea caz este statuia lui Eminescu, pe care am realizat-o pentru a fi amplasata in Montreal (Canada) si pe care am terminat-o cu aproape doi ani in urma. Am stat la panda, asteptand si framantand acest subiect, inca de cand eram tanar, pentru ca executia statuii implica o mare problema: grija sa nu violentez delicata pagina de istorie a culturii noastre care se numeste Eminescu. Asadar, m-am apropiat de aceasta fila de istorie cu teama, cu grija si cu mare atentie. O serie de intamplari m-au facut sa ma grabesc.

Dupa 1989, s-a pregatit o sarbatoare Eminescu la Ateneu. In momentul acela, mi-am luat inima in dinti si am comis ceea ce imi propusesem inca din tinerete: sa realizez chipul lui Eminescu dupa datele cele mai exacte pe care le aveam la dispozitie, si anume dupa masca lui Eminescu. Fiecare dintre noi, artistii plastici, a vazut destule masti mortuare. Dar, spre deosebire de celelalte, masca mortuara a lui Eminescu este o sculptura in sine. Atunci, ideea care mi-a venit a fost sa preiau masca si sa fac anumite operatii de repunere a structurii mastii pe pozitia ei de chip. Am facut lucrul acesta si, dupa parerea mea, Eminescu cel de la aproape 40 de ani pe care ni-l ofera masca a devenit Eminescu de la 20 de ani pe care ni-l arata fotografia de la Viena.

Am realizat portretul, care a figurat chiar pe afisul manifestarii si pe invitatia momentului comemorativ. De atunci am inceput sa ma gandesc la o statuie intreaga a lui Eminescu. Nici de data asta, perioada de gestatie nu a fost scurta; imi era greu sa ma hotarasc asupra decupajului, miscarii si drapajului. Pana la urma, am ajuns la o solutie si am realizat statuia. Are doi metri, din vara trecuta si-a aflat locul in Canada, iar in aceasta toamna urmeaza sa fie dezvelit monumentul, probabil in cadrul unei vizite oficiale.

Dar amanuntele acestea nu ma mai intereseaza; important e ca am realizat lucrarea. Ma intristeaza totusi ceva, si anume faptul ca nu am avut ocazia sa realizez aceasta statuie pe cand eram in plina putere, dar asta este soarta. Pe de o parte astepti sa gandesti bine o lucrare, pe de alta parte aceasta asteptare te costa, pentru ca, o data cu trecerea timpului, nu mai posezi vigoarea pe care o aveai cu zece ani in urma, asa ca obiectul este bine gandit monumental, dar mai putin bine facut.