Ganditorul de la Targoviste

Stefan Doru Dancus, autorul volumului de reflectii Bocitorii. Asteptatorul (Targoviste, Ed. Singur, 2007), are aerul unui om nemultumit de intreaga umanitate. Cel mai mult il exaspereaza si il dezgusta moda lamentatiei, care, intinsa pe aproape toata planeta, a devenit, intr-adevar, o forma de decadere morala. Chiar si in mereu triumfatoarea America s-a trecut, dupa cum bine observa Ovidiu Hurduzeu, de la un cult al eroului la un cult al victimei. Paradoxal si amuzant este faptul ca Stefan Doru Dancus insusi se lamenteaza de la prima pana la ultima pagina a cartii. Chiar si in fotografia pe care si-a publicat-o in extenso pe coperta, astfel incat titlul volumului apare scris pe burta sa, ni se infatiseaza ca un barbat bosumflat, care nu mai asteapta nimic de la semenii sai, incapabili sa inteleaga ca traiesc cu totii gresit.
Unele dintre insemnarile ganditorului de la Targoviste impresioneaza printr-un anumit dramatism al ideii, care dovedeste ca autorul este instalat cu sinceritate in conditia de filosof. Este insa mereu si suparator sesizabila lipsa unei pregatiri filosofice serioase. Multe reflectii sufera de amatorism si improvizatie. Ca un tanar protestatar din Franta anului 1968, Stefan Doru Dancus face afirmatii hazardate, comunistoide:
“Ce le mai place oamenilor proprietatea particulara, avutul personal, rezonantele pronumelor posesive! (corect ar fi fost “ce le mai plac”, n.n.) Ma intreb ce i-a apucat de s-au impartit in tari, orase, judete, districte, regiuni, sate, catune, de ce fiecare dintre noi simte nevoia unei bucati de pamant a lui, gradina lui, livada lui”. Intrebare puerila, care tine nu de nonconformism, ci de o incapacitate de a intelege existenta.
In alte cazuri autorul reactioneaza ca un anarhist fata de modul de organizare a societatii:
“Imaginez un guvern care ar arde public toate legile, ordonantele, constitutia, codul juridic, tot amalgamul asta zapacitor”.
Daca in planul ideilor generale autorul se infasoara, teatral, in mantia maretiei, cand vine vorba despre viata sa intima, scanceste ca un copil neajutorat, povestind, de exemplu, cum a fost certat de sotia lui pentru ca nu a vrut sa repare o usa. Se dovedeste astfel inca o data ca femeia, “minte scurta, poale lungi”, nu-i lasa pe marii barbati sa salveze umanitatea de la dezastrul moral catre care se indreapta vertiginos.