Ganditorul neganditor

In drum spre spre tara, am facut o escala de cateva zile la Paris. De la Nisa nu e un zbor direct spre Bucuresti; trebuie sa treci prin Paris sau Milano, unde schimbi avionul. Am profitat de escala pariziana pentru a revizita o nobila casa, in care nu mai fusesem din primii ani ai asezarii noastre in capitala Frantei. Este acel vechi HA´tel Biron, daruit de statul francez lui Rodin, devenit dupa moartea artistului muzeul ce-i adaposteste mare parte din lucrari. Nobletea si descompunerea nobletii se intalnesc in acest lacas.
Cu douazeci si mai bine de ani in urma, cand locuiam prin preajma Casei Rodin, o frecventam destul de des. Imi placea indeosebi sa citesc pe una din bancile din frumoasa gradina din jurul muzeului, gradina in care – printre altele – vezi si celebrul Ganditor al sculptorului.
Cautam in orasul in care misuna barbarii, ca in toate orasele Occidentului si Orientului, o insula de vechi calm nobiliar. Rodin a fost poate unul dintre cei din urma artisti care au mai avut acces la nobletea formei. Desi, mi-am dat si acum ca si mai demult seama, opera sa tradeaza si ea surda conspiratie impotriva acestei nobleti. El insusi ia parte la subversiunea ei prin ceea ce e infam. Caci, sa nu ne insele exuberanta petetica a anatomiilor sale glorioase. Patosul nu tine loc de etos. Or, grandoarea lui Michelangelo (care-l obseda pe Rodin) rezida intr-o proiectie artistica a unui etos ce nu izgonise inca nici sacrificiul, nici umilinta omului ce se recunostea pacatos, prea vulnerabil la ispite, nici amenintarea abisului, nici credinta intr-o transcendenta mantuitoare, intr-un deget intins de dincolo omului. Toate acestea devenisera evanescente in acel sfarsit de secol al nouasprezecelea si la inceputul sangerosului secol al douazecilea, cand  isi faurea Rodin eroii sai statuari.
Privesc si acum, cum priveam cu ani in urma, barbatii si femeile de marmura risipite prin gradina aceasta, ca si prin eleganta casa de alaturi. Cat de zadarnic isi incordeaza michelangiolesc muschii: bicepsii, deltoidul, marele croitor! In van se incovoaie fapturile acestea de marmura sau de bronz: chinurile lor nu sunt tragice, precum la Sclavii lui Michelangelo. Sunt doar contorsiunile poftei, ale unei concupiscente neistovite. Se vadeste intr-insii nu efortul luptei pe viata si pe moarte, nu eroismul tragic al celor ce infrunta pe frontiera amenintarea unor puteri ale intunericului, ci patosul condamnatilor unui sfarsit de veac, incovoiati sub puterea veacului si al veacurilor. Sculpturile risipite prin nobila casa si prin gradina figureaza un sfarsit. Suferinta lor este mai apropiata de aceea a personajelor suferinde ale lui Freud decat de cea a eroilor lui Michelangelo.
Pasiunile colcaie in figurile rodiniene, desi artistul amendeaza pasiunea: Poarta infernului este, printre altele, o dovada a fascinatiei pe care o exercitau asupra lui marii damnati. Pana si Ganditorul, mai bolovanos azi decat oricand, in bataia soarelui, pare ca-si rumega interminabil indoielile, ca e condamnat sa cugete. Musculatura sa inutila il secondeaza fara spor in ingrijorarile sale fals intelectuale. Bruta somnoleaza in el si ar vrea sa-si ia revansa, caci carnea sa nu e trista iar cartile sunt departe de a o fi ramolit.
Mai demni decat acest Penseur golit de ganduri, in efortul sau tulbure, sunt inlantuitii Burghezi din Calais. Si ei sunt, fireste, niste condamnati, dar linistea, resemnarea ii inobileaza. Nobletea lor este spirituala. Nici un patos convulsiv la acesti umiliti; nimic nu le incovoaie, nu le impleteste membrele. Contorsiunea, care la Rodin tine prea adeseori loc de pasiune, lipseste aici. Patimirea lor ii inobileaza.

Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar