GEMENII

Ultimul Episod. Happy-end?

Cand te hotarasti sa-ti iei viata dupa ce ai aflat ca suferi de o boala incurabila, situatia seamana perfect cu decizia unui angajat de a-si da demisia cu putin inainte de preaviz. Unii ar spune ca nu ajuta la nimic. Nici una, nici alta. Altii, care se iubesc mai mult, ar sustine pana in panzele albe liberul-arbitru al jucatorului care cedeaza partida cu trei mutari inainte de mat. Macar, ar spune ei, intelegi corect situatia.
Prin aburii ierbii, am vazut dansandu-mi in fata ochilor diverse morti “frumoase”, care ma imbiau sa le probez ca pe niste rochii de mireasa. Ciudat. De ce nu costume de mire? Si mortile astea, puse in scena cu grija, costau, marea majoritate, enorm.
In moartea a’ mai de vis dintre toate, muream intr-un Pagani-Zonda. La 330 km/h. Luxul suprem al visului era flacara albastra care izbucnea in momentul coliziunii. Flacara care, in lumea reala, n-are ce cauta. Si chiar daca ar avea, eu, zdrobit de o mie de G in masina, n-as fi vazut nimic.
Moartea mea ma preocupa totusi foarte putin. E mai degraba un interes pur profesional. Viata mea de pana acum ma preocupa ceva mai mult: am jucat mereu variantele sigure, iar rezultatul final demonstreaza ca nu exista asa ceva. Sunt un esec deplin. Mi-am anulat dintr-un foc toate punctele adunate chibzuit. Sunt un terorist sinucigas care s-a detonat, din greseala, in propria sufragerie. La masa cu familia.
*
De mai multe zile, a plecat si nevasta-mea de acasa. Preventiv. Motivatia oficiala: sora si nepotelul au nevoie de ea. Contraargumenteaza daca poti. Ca atare, mi-am cautat iar fratele. De data asta fara canabis in buzunar.
– Ce faci? Asculti Freddie Mercury?!… El pare preocupat ca un om care urmareste o musca nebuna prin casa. Doar ca victima potentiala a victimei sigure nu e de pe lumea asta: ochii bolnavului (care ar fi trebuit sa fiu?) urmaresc o idee.
Desi a slabit mult, inca i se mai ghicesc muschii prin haine. Ma bate gandul sa redeschid conversatia cu o gluma de genul “La ce ti-au folosit anii de antrenamente?”. Nu apuc. Ca intr-un film in care dintr-un prim-plan totul se deschide intr-un gross revelator, vad in sfarsit schitele de pe pereti. Sunt sute de scheme de aparate de zbor individual, de genul celui cu care mesterul Manole a devenit fantana.
– Ce-i cu astea?
– Nimic deosebit…
– Vrei sa-ti dai singur “ultimul ajutor”?
– De ce nu… Stii pe cineva mai priceput?
– Uite ce e, chiar ieri am primit o scrisoare oficiala de la Glaxo, testeaza un remediu care foloseste in premiera…
– Nu ma intereseaza! Iar tu ai ajuns sa vorbesti ca din brosuri… Si crezi ca e demn sa fii cobai…
– E mai demn sa te arunci de pe bloc cu aripi din lemn?
– Orice e mai demn!
Argumentatia mea despre felul cum el, un icsulescu, ar putea sa ajute medicina mondiala prin – daca va fi nevoie – sacrificiul personal s-a izbit de un zid cum numai adaposturile antiatomice se lauda ca-l au.
– Am facut bine multor oameni…
– Da… dar niciunul n-a supravietuit sa povesteasca…
– Adevarat. Referintele noastre pot fi obtinute mai degraba de dincolo.
Aici munca noastra e mai putin cunoscuta. Da din mana a lehamite… Non importa… ia zi-mi: ce mai fac fetele?
– Sunt acum impreuna…
– Si baiatul?
– A intrebat de tine, glumesc eu.
– Si ma-sa ce i-a zis?
– Ca ai murit… joc eu pana la capat. Se sufoca de ras. Pur si simplu.
– Hai sa ma ajuti sa construiesc o aripa din asta. Care sa zboare. Nu exersam aterizarile… rade din nou… O sa fie o moarte frumoasa, cu buget redus. O prabusire low cost.
*
Si chiar ne-am apucat. Dupa ce mi-a promis ca o sa construim masinaria zburatoare singuri. Noi, complet atehnici si deloc practici in orice altceva decat in medicina.
N-ar fi fost nicio surpriza daca virusul reusea sa-si termine treaba mai repede decat noi. Iar eu reuseam sa-l tin ocupat. N-a fost sa fie. Un om indarjit gaseste resurse. Aripa a fost gata in trei (atentie, 3!!!) zile. Si asta n-a fost singura veste rea: au fost trei zile in care telefonul nu a sunat deloc. Nimeni nu ne-a cautat. Nici Robinson Crusoe n-a avut o senzatie de singuratate mai deplina. Eram doi ciumati, dar doi ciumati care construisera un aparat de zbor! “Aripa” domina intreaga camera, ca o pasare incerta inghesuita intr-o colivie mult prea mica. Ochii ne straluceau. Nu mai eram condamnatul la moarte si gardianul sau. Eram Vuia si Coanda. Bleriot si Saint-Exupery.
Ne-am facut poze langa “zburatoare” cu telefonul mobil, ca golanii. Apoi le-am trimis cunoscutilor. Nevestele ar fi inteles si riscam sa ne trezim cu politia la usa. Raspunsurile au fost anemice. De complezenta. Complet pe alaturi. Dar eu incepusem sa inteleg acest sfarsit care incununa opera de o viata a unui cioclu. Normal, cine sa inteleaga mai bine asta, daca nu celalalt cioclu? Totul era maret ca semnificatie: un zambet larg, fata in fata cu moartea. O antilopa alergand spre leoaica nedumerita.

Am inchiriat trei camere video pentru doua zile. Desigur, pe numele meu. Niciun recuperator nu ma poate urmari acolo unde plec. Si m-ar urmari cu siguranta, pentru ca le voi monta pe deltaplan. Nu stiu de ce frate-meu se incapataneaza sa-l numeasca aripa. Sau utopie. E un model functional, gasit pe internet. Deci o sa zboare. Tocmai cu mine care am evitat mereu sa merg cu avionul. Asa cum am evitat si sa privesc in directia femeilor frumoase despre care credeam ca nu sunt pentru mine. Simt ca a venit momentul sa scriu un antejurnal, adica sa umplu sute de foi nu cu lucrurile pe care le-am facut sau mi s-au intamplat, ci cu cele pe care le-as fi facut sau care as fi vrut sa mi se intample. Jocul s-a terminat insa. Sunt la ultimul lui nivel.
De cele mai multe ori, sinucigasii au sansa unei scrisori in care sa se explice. Eu ce sa spun? Cui sa spun? Cine ar fi dispus sa ma asculte? Baiatul meu e prea mic acum si nu va fi niciodata altfel. Ce fel de iertare sa cer? Am deschis de sute de ori calculatorul incercand sa scriu un mail. Mi s-a parut un mijloc de comunicare frivol, desi literele sunt tot litere, iar cuvintele, tot cuvinte. Pus in fata unor foi albe, m-am blocat. Nici nu mai stiu sa tin stiloul in mana. Ani de zile n-am scris mai mult de o suta de cuvinte. Mai degraba am semnat… acum ma pregatesc sa sar in gol, ceea ce este o ironie interesanta, de vreme ce eu am sarit deja. Chiar si fratele meu, cu energia lui debordanta si cu viziunea lui lirica despre icari si mesteri manole ma oboseste. Nimic nu e atat de simplu. Cel mai probabil, din ricoseu, si viata lui va fi distrusa. Femeia pe care o iubeste nu se va mai intoarce la el. Desi el e sigur ca este doar o departire temporara. Cand o femeie devine nevasta, ea cauta sa transforme vanatorul in constructor, poetul in arhitect. Iar el continua sa bea, sa flirteze cu oricine, sa se bata ocazional si sa joace, moderat, ce-i drept, la cazinouri. De unde si porecla de “om de lume”: Doctor Jack. De la Black, evident. El e nebunul, dar eu sar de la etaj… ce poti sa zici?
Nu am ce mesaj sa las. Ce aparare sa-mi contruiesc. Orice cuvant in apararea mea ar insemna ca ma iubesc prea mult. Sau ca nu inteleg nimic. Poate ca si zborul asta low cost este o tampenie. Ultima.
*
Stam amandoi pe terasa blocului. Mecanismul de pliere a “aripilor” a mers perfect cand a trebuit sa fie strans, dar n-a vrut sa se deschida cu una, cu doua la punctul de “lansare”. Parca ar fi stiut. In cele din urma, folosind un forceps, a cedat. Inainte sa-l pot convinge pe “jumper” ca e un semn. Rau, evident…
Mestereste ceva, asa cum mesterea mereu cand eram copii. Si ma gandesc ce improbabila traiectorie ne-a adus din groapa cu nisip de langa gradinita tocmai aici. Drumul nostru lung si intortocheat nu ne-a despartit niciodata definitiv. Pana acum. Stelele noastre au stat perfect aliniate, desi viata mea nu a fost niciodata atat de ordonata ca a lui. Acum ne vom strange pentru ultima oara in brate, ca pe un peron de gara. Nimic anormal nu se intampla. Doar ca acest firesc s-a intamplat nefiresc de repede. Iar eu ar trebui sa spun ceva, desi nimic nu mai pare potrivit. Toate cuvintele sunt slabe. Tocite. Vechi.
A terminat. S-a terminat. Simt cum vine un atac de panica, asa cum am vazut de sute de ori la pacientii nostri. Nu pot sa respir. Mi-e groaznic de frica de ceva nedefinit. De parca ceea ce stiu nu ar fi suficient de trist si altceva si mai teribil urmeaza sa se intample. Ma intorc cu spatele incercand sa ma ascund. Sa nu ma vada asa. Imi reglez cat de cat respiratia si hotarasc sa-mi incep ultimul speech cu: “Uite ce e!…”. Dar in spatele meu il aud cum deja alearga, impingand triunghiul pe care se sprijina aripile improbabile. Fug dupa el, dar sunt mult prea incet. Sare.
Eu raman la margine injurandu-l, reprosandu-i ca nu mi-a ascultat vorbele pe care, de fapt, nu mi le gaseam. Si care n-ar fi fost cine stie ce. Asa ca ma opresc repede si realizez ca ZBOARA! Aripa asta construita de doi ciocli chiar zboara. Si strig dupa el ca un apucat, imi scot camasa si o flutur ca si cum s-ar putea intoarce sa ma ia si pe mine. Plang si nu stiu de ce plang. Pentru ca, intr-un fel, trebuie sa admit ca ma bucur. Vantul e domesticit in oras si il poarta de-a lungul bulevardului. Parca ar fi sageata unui GPS. Cred ca a prins si ceva viteza si nu pare sa piarda deloc altitudine, ba din contra. Abia apoi realizez ca zborul asta va dura mai putin de un minut si fug pe scari in jos. Nici eu nu stiu ca sa ce. Sa-l prind?
Am alergat pe strazi. Aripa nu se mai vedea pe cerul ingustat de blocuri. Intr-un tarziu am auzit o sirena de salvare si m-am grabit intr-acolo. Uitand ca ambulanta nu
s-ar fi miscat niciodata atat de repede. Aflu ca venisera pentru un infarct. La o femeie de 62 de ani. Simt ca o sa fac si eu unul.
Telefonul bazaie enervant. Nu vreau sa vorbesc cu nimeni, dar sunt curios cine ma suna. E el! Respira foarte agitat, dar pare intreg. Spune doar atat: “A fost foarte misto! Dar trebuie s-o mai facem o data…!”.