GEMENII

Episodul 5. Iov?

Unu: SIDA este o boala a homosexualilor.
Doi: SIDA este pedeapsa lui Dumnezeu pentru Sodoma mondiala.
Trei: Sindromul imunoeficientei dobandite afecteaza heterosexuali, dar numai pe aceia care calca stramb.
Patru: Progresele in ceea ce priveste tratamentul infectiei cu HIV au facut din Sida o boala cum e astmul. Poti sa “traiesti” cu ea.
Patru. Depinde cum privesti. Unu. E foarte posibil ca un homosexual care foloseste pentru sex o “poarta” nelubrifiata natural sa aiba mai multe sanse sa se imbolnaveasca. Doi. Dumnezeu lucreaza in ascuns. Afirmatie care inseamna, practic, orice. Trei. Da. E foarte putin probabil ca doi virgini care merg impreuna pe “drumul vietii” fara nici o “scapare” sa se imbolnaveasca de SIDA. Dar e si mai putin probabil ca viata lor sa merite traita. Patru (din nou). Da. Daca esti vedeta NBA si traiesti ca un cobai intr-un laborator pus in miscare de un buget mai mare decat produsul intern brut al Andorrei.
SIDA nu mai e o boala la moda. Ca si cancerul, SIDA si-a trait traiul si – mai ales – si-a mancat malaiul. Fondurile pentru cautarea medicamentului-minune sunt din ce in ce mai mici. La moda e acum genetica. Ea va invinge pana la urma si SIDA, si cancerul, doar ca de-abia acum se inventeaza. In acest timp eu stau, cu un pahar imens de Chardonnay in mana, si astept sa primesc analizele HIV ale fratelui meu. Perfect ca Hitler.
“Afacerile” ne-au mers bine; “Adolf” a scris o carte despre noi: “Cea mai usoara meserie din lume”, care s-a bucurat de un succes monstruos in Marea Britanie si Franta (va aparea si la noi anul acesta); el a decis sa locuiasca in continuare la bloc din niste ratiuni care imi scapa, desi, ca autor publicat in strainatate, putea mai mult; ne-am casatorit in aceeasi zi, din spirit de economie (glumesc), cu doua – se putea altfel, ce stereotip – gemene. Desi ne-am ferit de asta, ambele au legatura cu lumea medicala. Asistente la serviciul de ambulanta. Cele mai infipte si mai gurese asistente. Verific din nou mail-ul. Rezultatele nu mi-au venit inca. Pe desktop e nevasta-mea cu aia mica. Mai iau o gura de Chardonnay si – ca intr-un film – revad noaptea in care le-am cunoscut. Eu – la volan, ca de obicei – am incercat sa depasesc o ditamai coloana de moroni. Din sens invers, complet neasteptata, o ambulanta cu toata orga de lumini cantand. Am franat amandoi si am tras de volan numai bine cat sa ne oprim portiera langa portiera. Savuram viata intrata-n prelungiri si asteptam ca un burtos chel sa se dea jos injurand. Eventual cu un levier in mana. N-a fost sa fie! Doua “surori” au aparut inghesuindu-se pe geam. Potopul de injuraturi era uluitor. Ca doua mitraliere in foc incrucisat, fetele erau de neoprit. La un moment dat, una a inceput sa strige prin portavocea salvarii cele mai incredibile mascari. Oamenii din coloana de masini se uitau ca la urs si radeau… suna telefonul:
– N-am vrut sa-ti trimit asa ceva pe mail. Imi pare rau. Rezultatul e pozitiv. Iar vanataile sunt, cel mai probabil, Kaposi. Chiar imi pare rau. Sunt nevoit sa te rog sa-mi trimiti in cel mai scurt timp probe de sange de la sotia lui. Si de la baietel. Virusul e in sangele lui de cel putin un an.
*
Intind mana dupa sticla cu vin. Il beau ca pe apa minerala. Transpir. M-as gandi la ceva, daca ar fi ceva la care sa ma gandesc, dar eu am nenorocul sa stiu totul. Stiu ca e imposibil ca el sa mai traiasca trei ani, cu resursele noastre. La fel si ea. Nu-mi trebuie nici un fel de test ca sa stiu asta. Iar baietelul lui! Lumina lor! Bulgarele de aur… Are doar noua luni. Iar sansele de transmitere verticala de la mama direct la fat imi danseaza prin cap. Si sunt imense. “Virusul HIV este un microorganism primitiv.
Nu se poate reproduce singur, aceasta fiind ratiunea pentru care se foloseste de structura linfocitelor T. Copiii infectati direct de la mama au o speranta de viata de maximum cinci ani, cazurile exceptionale nu merita luate in considerare, procentul lor, din total, fiind subunitar?. Caut o fotografie cu ei trei. Prima pe care o gasesc nu e bine focalizata. Trei spectre imi zambesc de la o oarecare distanta. Iau laptop-ul si-l dau de toti peretii. Nu sar cioburi si nu exista, ca in filme, palpairi electrice. Nimic care sa-mi satisfaca mania; continuu sa lovesc in coltul unui dulap cu un ciot din ceea ce a fost candva, ca si noi, un dual-core. Decid sa refac testul. Pentru ca refuz sa cred ca un om care a avut mai putine aventuri decat Hristos poate sa fie infectat. Sunt, alaturi de fratele meu, care inca nu stie, in primele doua faze ale bolii: neincrederea si disperarea.
*
Suporta prea bine vestea:
– Mai devreme sau mai tarziu, toti ramanem doar niste poze-ntr-un album, braveaza el. Moment in care-l iau la bataie. Ce mai scena! Dau in el ca si cum as da in mine. El sunt eu. Un fel de box cu umbra. Sau cu oglinda. Iar el nu riposteaza cand il lovesc. Eu dau si injur. Dau si intreb. Dau si ma mir. Dau si iar dau. Pana cand el nu mai seamana atat de bine cu mine. Poate ca asta mi-am si dorit. Sa-l indepartez. Sa ma indepartez. Ne zbatem ca aripile unui fluture infipt intr-un bold. Sunt siamezul care vrea sa se opereze singur. Sa se desparta cu pumnii de fratele-povara. Dar nu pot. Il iau in brate. Plange. Si stiu ca nu pentru el. Azi au venit toate rezultatele. Toate sunt pozitive. Ce paradox, sa te temi sa auzi cuvantul “pozitiv”. Nu exista medic pentru care lumea sa nu stea cu susu-n jos.
*
Pana sa stii cu precizie ca vei muri, crezi ca stii cine esti. Crezi ca stii ce inseamna bine si rau. Pana sa stii cu certitudine ca vei muri, crezi ca stii sa discerni esentialul de neesential. Crezi ca stii care e drumul tau in lume… Ce inseamna curajul… De fapt… n-ai nici cea mai vaga idee. Despre niciunul dintre aceste subiecte.
Primul lucru care inceteaza sa mai aiba vreo importanta sunt banii. Desi ei fac intotdeauna diferenta intre cei care pot sa moara decent si ceilalti. Banii nu mai exista. Toate formele lor de agregare te lasa complet rece. Banii datorati? Nu sunt o prioritate. Banii castigati? Nu mai ai putere sa te misti, cu atat mai putin sa muncesti pentru bani.
Pentru ca boala ta nu se “vede”, la tine vin “copii” care incearca sa te atraga cu pliante colorate spre diferite “promotii”. Te uiti la ei ca la niste oameni bolnavi… Omul care stie cu siguranta ca va muri n-ar trebui sa fie asa o raritate. Dar nimeni nu aude vuietul cascadei cand se afla in susul raului.
Dar ceea ce macina cel mai tare e gandul ca tu esti de vina. Pentru ca n-ai trait cum ai fi vrut. Pentru ca mori. Pentru ca tragi si alti oameni dupa tine. Este o raspundere imensa, cum numai raspunderea pentru un esec poate fi. Singuratatea absoluta de care mi se plangeau pacientii imi pare acum salutara. As vrea sa nu ma mai intalnesc cu niciun cunoscut. Toti ma privesc de parca ar sti. Probabil… toti stiu. Iar privirile lor inseamna reprosuri in fata carora nu te poti apara nicicum.
Altii se pregatesc acum sa-si incheie conturile si sa scrie testamente. Eu am reusit, dintr-o lovitura, sa inchid atat conturile prezente, cat si orice forma de viitor. Voi muri odata cu fiul meu. Ultimul odgon care mai tinea sufletul ancorat de pamant. Retezat.
Situatia mea se poate compara cu a unui tata care a cumparat bilete de avion pentru toata familia. Intr-o excursie in care doar el trebuia sa mearga. Iar avionul asta cade cu noi toti, vinovati si nevinovati.
Din ganduri ma smulge vocea cunoscuta si nu prea a administratorului:
– Am inteles ca sotia si fetita au plecat de acasa?
– Sotia si fiul… il corectez eu, desi stiu ca nici in alte conditii nu ar fi avut nici un rost…
– Si nu vreti sa-i scoateti de la intretinere?
Izbucnesc intr-un ras nervos care pare sa-l sperie pe domnul in varsta a carui speranta de viata e mai mare decat a mea. El nu stie clar cand va muri. Si crede ca poate discerne foarte bine esentialul de neesential.
*
Dupa mai multe zile in care pur si simplu n-am vrut sa-l vad, azi mi-am luat inima in dinti si am mers la el. Nu era prea slabit, dar arata jigarit, ca un caine de rasa pierdut de stapani, care, dupa o viata de huzur, nu stie sa se ingrijeasca singur. Nu i-am adus retrovirale, ci canabis. Un joint “de patru persoane” …enorrrm… se arata dezgustat de gestul meu… “Esti un frate geaman penibil”, zice, iar eu glumesc: “N-o sa te omoare!”.
Fumam amandoi tacuti. Iese fumul din noi de parca nici n-ar fi fum. Parca ar fi sufletul. El se ridica incet, ca un robot, merge atent catre baie, tinandu-se de biblioteca. “Halal sprijin!” vreau eu sa zic, dar gura nu ma asculta. Secunda se lungeste si iar se lungeste pana cand chiar si speranta lui de viata pare o eternitate. A ajuns, dupa mai multe ere, la baie. Unde vomita si rade. Si iar vomita. Un fel de “mananc si plang” pe invers…
Cred ca am avut un “black-out”, cum se spune. Pentru ca fratele meu, pe care-l asteptam sa revina din baie, e deja inapoi in fotoliu. Pare bine dispus, dar cel mai probabil doarme cu ochii deschisi. Sau doar viseaza cu ei fixati pe televizorul inchis. Pe ecranul cenusiu, acum apar scene dintr-o viata normala. Anosta. O viata pe care ar fi refuzat-o si pe care acum n-o mai poate avea. Cu gradinita aleasa cu grija pentru micut; cu serbari insipide si sedinte cu parintii; cu telefoane de la diversi agenti de asigurari care te avertizeaza ca viata nu tine o vesnicie, lucru care-ti miroase totusi putin suspect. Si dintr-o data, desi trag din rasputeri din joint-ul cartonat “de patru persoane”, nimic bun nu se mai intampla. Iar secundele sunt la fel de lungi. Din fericire, chiar inainte ca secundarul sa se miste din nou, el ma intreaba complice:
– Ce stii tu despre Fordul Ka? Iar pe mine ma bufneste un ras care ne invaluie pe amandoi ca un impermeabil ce tine foarte bine realitatea departe. E momentul sa chemam un taxi si sa iesim intr-un club. Pana la parter, cu liftul, facem o ora! Taxiul chemat plecase, dar Dumnezeu ii face din noi berzei chioare un cuib si ne trimite unul din care coboara cineva. Noua ni se pare ca “ne repezim” la el. De fapt, de-abia ne miscam si radem tot timpul. Soferul ne primeste cam in sila si-l aud ca printr-un vagon de vata cum ne barfeste prin statie: “Soarele lor de betivi, toarna-n ei de parca maine n-ar mai fi o zi!”.