Gender X (V)/ de Leonard Ancuța

5.

“They sacrifice themselves / To the Locust Master – to the one that drowned the world. / They love their Parasite God – Yet they crucify me.”, oh cît adevăr în aceste versuri ale unui cîntec de demult, așa i se crucificau gîndurile în momentul în care miezul nopții apăsa Babylonul ca întunericul strivit în interiorul unui clopot uriaș. Doar el și substanța impenetrabilă a clopotului în clipa aceea, fără nici o cale de ieșire.

A intrat în barul în care îl văzuse pentru prima oară pe puștiul mai slab decît propriile lui piercinguri. Era acolo, stînd separat de toată lumea, jucîndu-se cu un gîndac pe o masă. Nu avea de gînd să-și comande nimic de băut, deja nu mai avea chef de scandal, nu mai avea chef decît să vadă încotro îl poate duce viața. “Hai!”, a zis aproape șoptit, chemîndu-l pe băiat di priviri și un gest discret cu palma. A ieși afară și l-a așteptat vreo 3 minute, era cît pe ce să își piardă răbdarea și să intre din nou după el. Dar băiatul a ieșit, fumînd tacticos dintr-o țigară. “E gîndac, gîndac dintr-ăla bun. Vrei?”, îi zise puștiul, întinzîndu-i țigara. “Nu, nu acum”, răspunse fără să-i pese, gîndindu-se că ar fi putut fi ultima țigară și tocmai o refuzase.

Dacă nu se ducea a doua zi la Centru, cu siguranță se dădea alarma și devenea inamicul public numărul 1. I se părea amuzant, oare cum va suna noul episod al buletinului de știri, ceva de genul “bărbat cu penis activ în libertate, aveți grijă, penisul poate ejacula în orice moment!”. Da, era distractiv, probabil chiar erau oameni suficient de tîmpiți încît să creadă că sperma îi poate arde, orbi sau cauza cine știe ce chinuri groaznice, delir, cancer și în final, moartea.

În fond dacă nu se ducea mîine la Centru, era mai puțin important cînd avea să moară. Ori acum, ori peste o vreme, îi era perfect egal. Se obișnuise cu iadul de multă vreme, ce putea să vină mai rău? Dar era oare în stare să facă asta? Să devină eventual vedeta zilei în seria buletinol de știri care vor apărea în urma aventurii lui? De fapt, avea vreo importanță cine era el de fapt?

Nu-și pusese întrebarea cine era, nu, niciodată, nu avusese nici măcar îndrăzneala. I se păruse întotdeauna că el exista și doar atît. Cine, de ce, pentru ce, nu-și pusese vreodată astfel de întrebări. Scopul lui fusese definit de oamenii lui Jusa, un simplu mecanism în procesul de construcție al unei societăți superioare, în care iubirea era punctul central.

Iubirea, da, despre ea era vorba. Oamenii trebuiau să se prețuiască unii pe alții, să se adore, să se iubească mai presus de orice alt sentiment sau instinct omenesc. Orice îndrăzneală fusese ștearsă din memoria colectiva, nu exista decît dragoste. Nu sex, era murdar să vorbești despre atingere, sărut, facut dragoste, perversiune sau orice care avea legătură cu murdăria care se putea naște între doi indivizi.

A-ți iubi aproapele nu e o pornire care vine din inimă, e o datorie. Indiferent de caracter, de personalitate, de aspect sau de orice ar diferenția un om de altul, iubirea este. Dragostea nu e o problemă de gust, ci una de accepție, nu afinitățile, nu scopurile sau amintirile te leagă de un individ, ci însăși dragostea, în forma ei primară, ca la o specie care se apără în fața altora, ca atunci cînd o națiune care se adună laolaltă pentru a face față unei molime.

Îi era scîrbă de propaganda lui Jusa. L-ar fi omorît (ar fi omorît-o?) în clipele acelea, de s-ar fi aflat față în față. Un hermafrodit plin de ifose și de căcat în cap, un nemernic patetic, impotent, care nu făcuse decît să-i fure dragostea. Lui și multor asemenea ca el. L-ar fi stîrpit ca pe un gîndac, dar nu l-ar fi fumat, doar s-ar fi pișat pe el, din pura satisfacție a unui lucru bine făcut.

Puștanul mergea în față în timp ce se gîndea la toate astea și fredona ” I wish I was a little bar of soap”, puțin fals, nazal și subțire în același timp. Nu avea o voce muzicală, dar cîntecul îi dădea o stare bună. Se gîndea la Anna, ce făcea oare la momentul acela – mai trăia? Nu-și pusese niciodată problema asta, nu se mai gîndise la moarte de multă vreme.

De fapt o făcuse, spunîndu-și că durerea nu există, e doar absența plăcerii, la fel cum frigul e absența căldurii și răul absența binelui. Sunt lucruri care nu există pe lumea asta, moartea sau ura, nepăsarea sau depărtarea sunt doar iluzii. Întotdeauna există absența, dar pînă și absența e doar o unitate de măsură. Poate tocmai de asta nu putea accepta iubirea lui Jusa, pentru că perfecțiunea ei se construia pe o absență. A sexului, dar în cazul lui, personal, pe absența Annei.

Și iubirea nu poate fi absență, prezența a ceva nu se poate defini prin absența a altceva. Un lucru adevărat doar este și atît, indiferent de forțele care îl împiedică să nu fie. Așa cum era puștiul mergîn fericit din fața lui. Era acolo și îl ducea undeva, habar n-avea unde și dacă acolo o să fie bine sau nu. Nici nu-i păsa. Viața lui își urma singură cursul și era momentul în care nu-i mai păsa nici de Jusa nici de el.

În fond nu erau decît fețele opuse ale aceleiași probleme. Nici el, nici Jusa nu erau rezolvarea, și dacă ar fi pierit unul din ei, sau dacă ar fi învins definitiv într-o confruntare, nu s-ar fi schimbat nimic. Nu, o revoluție nu vine dintr-un individ, vine dintr-o mentalitate pe care oamenii vor s-o schimbe. Și mentalitatea asta o fac oamenii care au putere, intuiție. Și coaie, la o adică, dar nu o pereche, ci poate mai multe.

El era depășit, el nu-și dorea decît o simplă partidă de sex, cu femeile promise de băiatul tuns zero, cu piercinguri mai grele decît oasele și a cărui umbră aluneca asemenea unui cuțit bont pe asfalt, doar că nu scotea un sunet. Va merge și își va desfăta fiecare celulă a trupului, va curge ca o cascadă în femei, le va arăta ce înseamnă bărbatul din el.

Puștiul se opri. “Ce-i, am greșit drumul, sau e altceva?”, întrebă el, dar nu se mai încordă la fel ca de obicei. “Nu, suntem destul de aproape. Mai am un gîndac, vreau să mi-l fac acum. Și apoi, aș vrea să mă plătești!”, spuse el, pe un ton serios, care nu i se prea potrivea. Cu siguranță băiatul trăise multe, altfel n-ar fi îndrăznit să-i vorbească așa, nu undeva în ghetourile Babylonului, după miezul nopții.

“Și cum vrei să te plătesc?”, întrebă el, aproape zîmbind, cu toate că era absolut sigur ce vrea băiatul. Nici nu-i mai păsa atît de tare, oricum aveau să se termine toate curînd. Mai erau cîteva ore pînă-n zori. O experiență în plus sau în minus, ce mai conta. Nu stă nimeni să judece un criminal, indiferent de numărul crimelor. Nu în lumea în care trăia, pe vremuri bărbații își numărau numărul victimelor. Acum și dacă atingeai pe cineva riscai să îți pierzi viața.
“Știi prea bine ce vreau. Scoate-o afară”, îi spuse băiatul, aproape ordonîndu-i. Nu se mai întrebă de ce-o face și de unde băiatul avea atîta tupeu. Își desfăcu pantalonii și o lăsă atîrnată în aerul umed și rece al nopții. Puștiu aprinse țigara, trase două fumuri apoi i-o întinse. O luă, fără nici o părere de rău, trase din ea și suflă din plămîni, greu, încercînd să simtă inima gîndacului în inima sa.

Simți mîinile băiatului, apoi buzele umede, limba. Începu să se excite, oricît de încordat i se părea că e, gesturile lui îl făceau să se destindă. Se lăsă dus de mîngîieri și de sufletul țigării, și nici nu-ți dădu seama cînd o durere vascuțită îi săgetă organul. Ceva umed îi curse pe picior (oare ejaculase?) și apoi un aer rece, înghețat, îi fripse zona pelviană.

Privi în jos, mirat, neînțelegînd ce se petrece. Puștiu era la o jumătate de metru de el, se îndrepta de spate. Avea buzele pline de sînge, într-o mînă îi ținea scula iar în cealaltă un bisturiu. În clipa aia simți și durerea, urcînd fără grabă în creier. O durere imensă, ca un țipăt care îți sparge timaneșe și te surzește, o explozie care scutură floarea pădurilorr primăvara și omoară orice rod.

“Ce, cee…ai făcut?” mai putu să spună, înainte ca un monstru cu dinți de oțel să-l muște direct de creier și să-l imobilizeze. Băiatul scoase o pungă din buzunar și puse comoara acolo. Nu-i era deloc teamă, ba chiar era foarte sigur pe el. Își puse punga în buzunar, se șterse cu grijă pe mîini, și îi făcu ștrengărește cu ochiul.

“Stai liniștit, nu te mișca, o să pierzi mai mult sînge. Nu-ți face griji, în jumătate de oră o să îți treacă efectul gîndacului – ăsta era de un fel mai special, dă paralizie, da e bun că nu simți durerea – și mai încolo ai să poți folosi brățara. O să ajungi la spital și n-o să pățești nimic. Iar în ce privește scula, nu-ți face griji, o să fie folosită de-acum încolo, fiindcă o păstrez pentru mine, am unde să-mi fac operația de implant. Lasă supărarea, a venit și vremea noastră, trebuie să apucăm și noi de undeva!”.

Aproape că nu-l mai auzea. Înțelegea ce se întîmplase și o ciudă imensă îl făcu să gîfîie. Nu-și simțea mîinile iar durerea se retrăsese, cuminte, ca un dulău la umbră. Știa că e acolo, dar n-o vedea, nu-i simțea mirosul, știa doar că e acolo și că mîine va trebui să-și pună lesa de gît și să iasă la plimbare. Nu putea să-și înfigă unghiile în gît, nu putea să zgîrie peretele de care se sprijinea, știa doar că are un cîine care trebuie învățat să nu muște.

Dincolo de clădiri, puștiul încă se auzea mormăind un cîntec. Nu avea să știe niciodată că fredonează o melodie veche, cu tentă medievală, în care se spune “Be careful when you scratch the surface, ’cause we all have a dog to exercise”.