Generația mea – în căutarea timpului trecut (I)

Revederile peste ani sunt triste. Pentru că niciun om nu observă că și peste el a trecut vremea. Se uită la ceilalți, și-i amintește perfect cum erau ultima dată când s-au văzut -și asta se poate să se fi întâmplat acum 20-30 ani -, nu poate dicta privirii să nu sesiseze firele albe și cutele de pe față, trupul ușor povârnit și burticica imposibil de ascuns sub sacou sau sub rochie, întrebându-se unde sunt de fapt oamenii cu care venise să se întâlnească.

El, la rându-i, este la fel privit de cei din jur și este și el la fel ca toți ceilalți. Se instalează o veselie forțată, artificială. Toată lumea e veselă ca să nu-și plângă de milă și să nu dispere. A trecut un amar de timp peste ei, iar ce-a rămas în urmă pare mai degrabă un imens deșert, în care fiecare încearcă să planteze niște oaze sau măcar scaieți spre a-i rupe monotonia: se invocă realizări, drumuri prin străinătățuri, copii, vreo casă de vacanță.

După câteva pahare de vin, grupul cel mare se demixtează: bărbații se ridică de pe la mese și se strâng în cerc, iar discuțiile plecate de la teme majore sfârșesc în obișnuitele bancuri și povești deocheate, în general cu femei pe care le cunosc sau le recunosc cei din grup. Femeile se studiază reciproc spre a se compara. De cele mai multe ori, fiecare crede că îi este favorabilă comparația, se laudă cu micile/mari realizări ale soțului, mulțumesc proniei cerești că au scăpat de “ălalalt” -mai toate sunt la a doua încercare în căsnicie -, declară în cor că au o viață plină pentru că progeniturile au făcut facultate, că s-au căpătuit, unii chiar prin străinătate.

Și bărbații, și femeile vor ajunge, inevitabil, la întâmplări din anii tinereții. Nimeni un va avea curajul să spună ce visau ei atunci că vor ajunge, că vor face. Din când în când, fără legătură cu subiectul, se va auzi un oftat “ei, așa-i viața” sau și mai durerosul “la tinerețe, la tinerețe toți suntem deștepți și frumoși”. Încetul cu încetul, adunarea se sparge, disperarea fâlfâindu-și aripile negre pe deasupra ei. Nimeni nu ar vrea, sincer, profund, să se mai ducă acasă. Ar fugi. Dar unde?
Probabil inapoi, în timp. În căuatre, în deșertul existenței dintre tinerețe si apus!

CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licențiat al Facultății de Filologie (1974) a Universității București. Laureat al Academiei Române (2004) pentru romanul “Gerda”. Cărțile de proză i-au fost premiate de ASPRO, Asociația Scriitorilor din București, Festivalul “Poesis” Satu Mare, revista “Luceafărul”. Premiul APLER pentru jurnalism cultural.

Este prezent de la primul număr, săptămânal, cu rubrica “Reportaj”, în “Ziarul de Duminică”.

Este președintele secției Proză a Asociației Scriitorilor din București.