Germania, „problema“ de care Europa nu poate scăpa decât dacă o imită

Singurul mod în care se poate rezolva “problema” Europei, respectiv Germania, este ca statele vecine și cele partenere să-i copieze calitățile institu­ționale, inclusiv stabi­litatea monetară și fiscală, care au făcut din acest stat cea mai mare economie europeană.

Însă aceasta ar necesita depășirea unei istorii lungi de relații zbuciumate. “Problema” germană a dominat afacerile europene și mondiale din 1871, când Otto von Bismarck a proclamat Imperiul Roman în Sala Oglinzilor din palatul Versailles, până în 1945, când forțele aliate au înfrânt regimul nazist.

Din 1945 până în 1990, “problema” părea rezolvată, deoarece Germania era divizată și lipsită de putere. Republica Federală era un gigant economic, dar politicienii ei s-au asigurat că țara rămâne un pitic politic.

Problema a reapărut odată cu căderea zidului Berlinului și reunificarea, în 1990. Cancelarul Helmut Kohl a încercat să producă o nouă soluție adoptând o expresie a scriitorului Thomas Mann și promițând o Germanie europeană, nu o Europă germană.

Soluția pentru Germania, atât pentru primul cancelar vest-german postbelic, Konrad Adenauer, cât și pentru Kohl, care se vedea ca nepotul politic al lui Adenauer, se baza pe o relație solidă franco-germană. Adenauer a construit cel mai mare pod politic cu Charles de Gaulle, care imagina o Europă condusă de puterea economică a Germaniei, călăuzită de voința politică a Franței, dar care exclude Marea Britanie.

Mai târziu, unii politicieni francezi mai puțin anglofobi au portretizat o Europă în care Franța și Marea Britanie asigură securitatea, iar Germania are un rol secund. Totodată, Germania și Franța ar furniza dinamism economic, ceea ce ar contrabalansa Marea Britanie dezin­dustria­lizată.

Astăzi este clar că relația franco-germană nu mai poate de una singură să se descurce cu harababura politică din Europa sau să facă ordine în economie și finanțe, aceasta doarece decalajul econo­mic dintre cele două părți a devenit prea mare în urma slăbirii Franței.

Când cancelarul german Angela Merkel a dat impresia că se amestecă în alegerile prezidențiale franceze prin susținerea deschisă a cursei președintelui Nicolas Sarkozy pentru cel de-al doilea mandat, sprijinul s-a dovedit contra­productiv pentru prietenul ei francez. Lui Sarkozy i s-a reproșat că nu este decât o păpușă a lui Merkel, partea din spate a unui monstru ciudat, “Merkozy”.

Principalul contracandidat al lui Sarkozy, François Hollande, ar putea argumenta că actualul președinte este cel mai recent exemplu de lider european impus de un “diktat” german, așa cum unii critici susțin că este cazul premierului grec Lucas Papademos, al celui italian Mario Monti sau al premierului spaniol Mariano Rajoy. Acești politicieni, deși sunt etichetați ca tehnocrați, sunt acuzați că înde­plinesc dorințele Germaniei, supu­nându-și poporul la austeritate bugetară și ortodoxie economică cu prețul intereselor națiunii.

Merkel, noua figură pe care toți iubesc să o urască

Presa greacă o prezintă pe Merkel ca pe un nazist care reimpune ocupația brutală germană. Ziarele britanice o descriu pe Merkel ca impunând în Europa o austeritate costisitoare și stupidă doar pentru a satisface lăcomia industriilor exportatoare puternice ale Germaniei.

Ostilitatea nu ar trebui să surprindă. Stabilitatea relativă din Europa de după război se poate explica nu doar prin parteneriatul solid franco-german, ci și prin unificarea puterii a ceea ce europenii au antipatizat.

Europenii au depins mereu de figuri străine pe care să le urască. În Războiul Rece, amenințarea era Uniunea Sovietică. În anii 2000, Europa îl ura pe președintele american George W. Bush. În prezent, fără o amenințare din partea Rusiei și cu un președinte american binevoitor, a apărut o nouă țintă, femeia care conduce cel mai mare și mai puternic stat din UE.

Discursul politic german a evoluat și el radical, în condițiile în care statul caută să se afirme tot mai puternic. Pe 19 mai 2010 Merkel declara în fața parlamentarilor: “Regulile nu trebuie orientate împotriva celui slab, ci contra celui puternic. Acesta este un mesaj dur, dar este o necesitate economică. Aceasta trebuie să aibă consecințe pentru UE”.

Noul ton pare să rezoneze cu cel al lui Bismarck în ajunul unificării germane, când a spus că deciziile nu trebuie luate prin discursuri sau prin intermediul majorității, ci cu sânge și oțel.

În Europa de astăzi, Germania și Merkel nu sunt complet singure

Poziția adoptată de Germania în negocierile privind criza datoriilor – Berlinul rezistă posibilității transferurilor fiscale perpetue spre Europa de Sud – este împărtășită nu de Franța, ci de micii vecini, Olanda, Finlanda și Slovacia, care fac parte din uniunea monetară, dar și de Polonia și Suedia, state care nu sunt în zona euro.

Când ministrul polonez de externe a făcut apel la o Germanie mai puternică pentru a prelua conducerea Europei, discursul a demonstrat clar schimbarea relațiilor istorice.

În 1990 Polonia se gândea la meca­nisme instituționale din UE și din NATO care să o protejeze de puterea Germaniei. Acum, Polonia are nevoie de o Germanie puternică pentru a o proteja de turbu­lențele financiare și economice.

Pot fi făcute unele paralele cu secolul XIX, însă acestea nu s-ar regăsi în planurile politice ale Germaniei. Cel mai distins comentator politic al acelor vremuri, jurnalistul britanic Walter Bagehot, a scris în 1869 că ar trebui să existe “o monedă teutonă și o monedă latină”, prima în principal pentru Europa de Vest, iar ultima pentru a circula în întreaga lume. “O astfel de situație monetară ar reprezenta o îmbunătățire imensă.”

“Privind la activitatea comercială a popoarelor germanice și la competiti­vitatea amorțită a națiunilor latine, nu este loc de îndoială că moneda germanică va fi cea preferată”, a adăugat Bagehot.

Atractivitatea Germaniei constă în modelul care generează prosperitate într-o economie mondială globalizată: dezvol­tarea unor industrii de export dinamice, bazate pe avantaje competitive într-o lume a progresului tehnic. Acesta este modelul care atrage vecinii Germaniei, dar și reformatorii din Europa de Sud. Însă modelul german implică austeritate fiscală ca o condiție esențială pentru inițiativa sectorului privat. Acest șablon nu este un vehicul al puterii politicilor germane în sensul secolului al XIX- lea, ci mai degrabă o piatră de temelie pentru succesul economic.