Gertrude/ de Radu F. Alexandru

Drama Gertrude dezvăluie un secret, care a stat ascuns în culisele teatrului elisabetan preț de cinci secole. Cine este ucigașul regelui Danemarcei? Prințului Hamlet i se revelă cruntul adevăr: tatăl său este ucigașul tatălui său. De aici se naște dilema: Pedeapsă sau Iertare? Va alege o a treia soluție, care nu va schimba statutul de tragedie al capodoperei shakespeariene, dar o va continua și o va îmbogăți prin devoalarea unor noi sensuri, asupra cărora merită reflectat.

(Intră POLONIUS)

POLONIUS: Ai dreptate: nu în capul ei s-a născut.
OFELIA (se smulge din mâinile lui HAMLET; lui POLONIUS, oripilată): Pleacă!!
POLONIUS: Dar înainte de-a întreba a cui a fost ideea, întreabă-te întru salvarea cui vine ea.
HAMLET: Cum nu m-am gândit că numai mintea ta…
OFELIA (lui POLONIUS): Te conjur, pleacă!
POLONIUS (lui HAMLET): Te înșeli!
HAMLET: Nici tu?! (POLONIUS neagă din cap) Nici ea?!… (Semn spre Ofelia, rămasă încremenită, albă la față. POLONIUS neagă din cap) …Atunci cine? (HAMLET se translează încet în rolul “nebunului”) Cine trage sforile? Cine ne vrea țopăind după pofta lui? Ei, cine-i oare Marele Păpușar? Ghici ghicitoarea mea! (Ca într-un joc de copii, îi indică pe rând pe cei de față: Ofelia, POLONIUS, HAMLET) An-tan-te – ghizemane-ple – ghizemane-compane – an-tant-te! (Îndreaptă degetul spre Ofelia) Ai câștigat: tu ne spui!
POLONIUS: Nu chinui de pomană un suflet …
HAMLET: Nu-i sufla: e fată mare, răspunde singură! (OFELIEI) Cine?!
OFELIA: Eu…
HAMLET: Tu?!
OFELIA: Am vrut… Am crezut…
HAMLET: Fata neprihănită din icoana pe care-o port la piept (Își smulge de la gât lanțul cu medalion, pe care îl purta sub cămașă, și i-l aruncă la picioare) “a vrut și a crezut” și și-a plecat urechea să-mi ceară ce i-au șoptit oameni al căror nume nu cutează să-l rostească?!
POLONIUS: Nu multe fete pe lume ar fi acceptat…
HAMLET (peste el; OFELIEI): Astea-s devoțiunea și iubirea ca lumina ochilor pe veci dăruite mie?!!
POLONIUS: Faci o imensă greșeală! Nu-ți permit pentru nimic în lume să lovești…
HAMLET (peste el; OFELIEI): Acum știu chipul trădării! (Își scoate de la brâu pumnalul și îl întinde OFELIEI) Taie-ți limba, de-oi mai vrea vreodată să-mi adresezi un cuvânt!

(Ofelia apucă pumnalul.
POLONIUS îi smulge pumnalul din mână și îl aruncă pe jos.
Intră Gertrude)

GERTRUDE (un singur pas; se oprește; privire fixă ațintită asupra lui HAMLET): Destul!

(Intervenția lui GERTRUDE îl paralizează pe HAMLET. Rămâne nemișcat,
tensiunea paroxistică de care era cuprins pare să se scurgă în pământ.
Se retrage supus doi pași.
Abia acum, GERTRUDE vine și o îmbrățișează pe OFELIA, o strânge și o
reține la pieptul ei.)
GERTRUDE: …Iartă-mă. (O mângâie, o sărută; o conduce încet spre POLONIUS, căruia i-o încredințează.)

(POLONIUS își petrece brațul peste OFELIA, care abia se mai ține pe picioare,
și ies din scenă.)

GERTRUDE: …Niciunul din oamenii ăștia, ale căror vieți le-ai transformat într-un coșmar, n-are nicio vină. Dacă există un “vinovat”, eu sunt acela. Judecă-mă și dă-mi orice pedeapsă. Dar mai întâi, află un adevăr pe care am jurat să nu-l știe nimeni: am vrut să-mi iau zilele. Am vrut să mor odată cu omul pe care l-am adorat și singurul lucru care a fost mai tare decât mine ai fost tu! Gândul că te las singur, că eu îmi voi plăti pacea cu suferința ta supraomenească mi-a frânt brațul și m-a condamnat să-mi duc mai departe crucea în lumea asta. (Se apleacă și ridică de jos pumnalul lui HAMLET.) Spune-mi că am greșit și într-o clipă se face dreptate!
HAMLET (a ascultat replica lui GERTRUDE nemișcat, alb ca varul, fără să schițeze un gest, aproape fără să respire; după o lungă tăcere): … … Tata mi-a spus că a fost omorât.
GERTRUDE: În vis?
HAMLET: În fața ochilor.
GERTRUDE: Vedenii! Halucinații!!
HAMLET: Sufletul… Duhul lui.
GERTRUDE: Cine a făcut-o?! Și de ce?!… Cine?!!…
HAMLET: … Tatăl meu.
GERTRUDE: Ai mai spus o dată neghiobia asta! Scoateți-o din minte! Sinuciderea e ultimul lucru…
HAMLET: Crimă.
GERTRUDE: Ce-ai spus?!?
HAMLET: Crimă!
GERTRUDE (încearcă să descifreze cele auzite): …Cum adică?!… Vrei să spui că?!… Nu el?!… Nu Regele Hamlet e tatăl tău, ci un altul care… (Urlet cumplit; se repede cu pumnalul asupra lui HAMLET; HAMLET se apără, îi smulge cuțitul din mână și îl aruncă cât mai departe, o culcă la pământ, imobilizată sub greutatea corpului lui, GERTRUDE se mai zbate de câteva ori, se liniștește; hohote de plâns.) … O târfă ordinară, asta sunt pentru tine?!!… O târâtură care și-a înșelat bărbatul și azi l-a băgat și-n pământ?!… (Se ridică cu greu de jos.)
HAMLET (vrea să o ajute): Mamă!…
GERTRUDE (îl respinge): Să nu mai rostești vreodată cuvântul ăsta! Nu mai ai tată și nici mamă nu mai ai!
HAMLET: Ce să fac?! Cui să mă împărtășesc?!
GERTRUDE: Sfântului Duh!
HAMLET: N-am spus că-l cred! N-am spus c-așa a fost!… Îmi pierd mințile și nu am un sprijin!!
GERTRUDE: Pleacă unde vezi cu ochii sau…
HAMLET: Mamă!
GERTRUDE (se îndreaptă târându-și pașii spre ieșirea din scenă): Bietul de tine!…
Biata de mine!

(Intră POLONIUS: alb la față, mișcare rigidă, trece pe lângă Gertrude fără
să o vadă.
Gertrude se oprește, se întoarce după el, îl urmărește cu privirea.)

POLONIUS (se oprește în fața lui HAMLET; îi întinde bucata de hârtie pe care o are în mână.)
HAMLET (ia hârtia; citește cu voce tare): “Am sperat că ești mai bun ca ceilalți. M-am înșelat.”
POLONIUS (stare de șoc): Ofelia nu mai este printre noi.

10. HAMLET – HORAȚIO

HAMLET (urlă spre ceruri): Tată!!!… Tată!!!… Scump părinte!!! (Așteaptă câteva clipe, ca și cum ar fi putut primi vreun răspuns.) Am băgat-o pe Ofelia în mormânt, mama mă blestemă, pământul stă să crape sub călcătura mea și acolo (“Sus”) nu-mi răspunde nimeni!… Ce-mi rămâne să fac, Horațio? Să intru într-un ospiciu, să m-ascund într-o mănăstire sau să am onoare și să-mi zbor creierii?!
HORAȚIO: … Cel care ți-a vorbit putea fi un trimis al lui Satan… (Își face cruce și sărută crucea care îi atârnă la piept.) … dar putea fi și tatăl tău…
HAMLET: N-am s-apuc ziua să aflu adevărul… (Încă o inutilă încercare; nici el nu mai crede. Spre cer.) … Tată!
HORAȚIO: Dacă apare și a treia oară în fața ochilor tăi, nu-ți va fi mai ușor să știi cu cine vorbești…
HAMLET: Deci, totul e pierdut.
HORAȚIO: Neștiute sunt căile Domnului… Dar, aici, pe pământ, există o ființă care dacă există un adevăr, el îl cunoaște…
HAMLET (stors; timpul de gândire a expirat): … Îndură-te… Nu mai sunt în stare de nimic…
HORAȚIO: Polonius!
HAMLET: Mi-a luat-o înainte: mintea lui l-a scutit să mai judece…
HORAȚIO: Ofelia i-a redat libertatea: nu mai este obligat să slujească.
HAMLET: … Măcar și pentru a-i oferi șansa să-mi ia viața și tot trebuie să-l caut.

11. GERTRUDE – CLAUDIUS

CLAUDIUS: Știe tot: viața noastră nu mai are nici un preț pentru el!
GERTRUDE: Știe tot și nu crede nimic. Deci, nu știe!
CLAUDIUS: Acum! Peste un ceas! Dar mâine?! E suficient să mai dea o dată ochii…
GERTRUDE: E fiul meu, Claudius!
CLAUDIUS: E viața mea, Gertrude! Și a ta! Și mai presus de noi, e tronul!
GERTRUDE: … Supravegheat clipă de clipă și pas cu pas, n-ar fi un pericol pentru nimeni…
CLAUDIUS: Dar nimeni nu-l poate împiedica pe “prințul Hamlet” să vină să-și sărute mama sau să-l îmbrățișeze pe rege! Și atunci pasul spre răzbunare e de neoprit…
GERTRUDE: Nu toți se nasc criminali!
CLAUDIUS: Nici eu și nici tu nu ne-am născut ca să ucidem! E suficient să ajungi să fii convins că ai dreptul s-o faci și nimeni nu te mai poate opri. Suntem animale de pradă, Gertrude: frica să nu fim descoperiți ne mai ține în frâu!
GERTRUDE: … Ce propui?
CLAUDIUS: Aștept soluția ta.
GERTRUDE: … Să nu-ți treacă prin minte… (Îl privește cu teama de-a continua.)
CLAUDIUS: Ei, păstrează-ți cumpătul!… Hai să spunem că nu e vorba decât de o criză. S-au adunat suficient de multe să dea peste cap și-un bivol, dar un mânz precum Hamlet. Dar, e limpede, băiatul e gingaș, firav, fără forță…
GERTRUDE: Deci, nu ai de ce să te temi!
CLAUDIUS: “Eu”?!… Mai gândesc la “noi”!… Criza următoare? Când va avea loc? O putem anticipa sau o să ne trezim în fața ei după ce-a aruncat totul în aer? Azi e singur; se poate foarte bine ca, peste o vreme, să-l vedem în fruntea celor care nu s-au dat în lături nici acum să ne sfideze…
GERTRUDE: Nu mă pune să aleg între copilul meu și tine!
CLAUDIUS: Încă poți să alegi…

12. HAMLET – POLONIUS – GERTRUDE – CLAUDIUS – HORAȚIO – DUHUL

(POLONIUS într-o rasă de monah, tras la față, desprins complet din lumea
înconjurătoare.)

HAMLET: …N-am îndrăznit să te tulbur ca să-ți spun cât de adâncă este rana din sufletul meu și cât de mult am iubit-o pe cea pe care o voi plânge până la sfârșitul vieții… Respectul pentru suferința ta și decența mă opresc să-ți împărtășesc clipele fericite pe care le-am trăit alături de ea și de visele pe care le-am clădit împreună…
POLONIUS (șoaptă): Destul.
HAMLET: Sunt gata să-ți dau viața mea dacă mă crezi vinovat… dacă ți-ar ușura măcar cât un fulg chinul pe care-l trăiești… În fața lui Dumnezeu, smerit și cu fruntea lipită de pământ sub călcâiul tău neiertător, îți spun că nu sunt vinovat de moartea Ofeliei…
POLONIUS (șoaptă): Pleacă.
HAMLET: S-a lăsat înșelată… A acceptat să joace un rol scris de alții, în apărarea lor… Nu au forțat-o, nu au amenințat-o: au mințit-o! I-au cerut “să mă ajute”… “să mă salveze”… A fost unealta lor și, cu sinceritatea care a existat întotdeauna între noi, i-am spus că a greșit… I-am spus-o răspicat, cu un ton care sigur a lovit-o… Dar vorbele mele exprimau adevărul și ea a știut lucrul ăsta… S-a sacrificat pentru mine…
POLONIUS: Ce vrei de la mine?!
HAMLET: … Dar nu eu am împins-o la moarte… Nu eu!… Cine, Polonius?!!… Vorbește!!!
POLONIUS (șoaptă): … Părinții tăi.
HAMLET: Cine l-a ucis pe regele Hamlet?!!!
POLONIUS (șoaptă): … Părinții tăi.
HAMLET: În fața lui Dumnezeu, cine sunt părinții mei?!!
POLONIUS: … Gertrude și Claudius!!!

(O secundă, până când tunetul pătrunde în creierul lui HAMLET; se
prăbușește la pământ, cu brațele desfăcute în cruce.
În același clipă, GERTRUDE și CLAUDIUS dau buzna în scenă.)

CLAUDIUS (lui POLONIUS): Un dram de minte să-ți mai fi rămas și ai fi murit în patul tău! (Îl execută. Lui GERTRUDE, semn spre HAMLET.) Lasă-mă să fac ce trebuie să fac.
GERTRUDE: … E fiul tău.
CLAUDIUS: E dușmanul meu. Și al tău. Dușman de moarte! Du-te și primește ambasadorii; te ajung din urmă.

(Intră HORAȚIO.)

Din volumul de Teatru, în pregătire la Editura Cartea românească