Gestionarea certificatelor de emisii de carbon, eșec total al clasei politice de la București

Ca să transforme în miliarde de euro certificatele de poluare primite prin Protocolul de la Kyoto după ce uzinele comuniste au murit, statul trebuia să modifice câteva definiții și legi și să facă niște studii, dar a eșuat, vinovații fiind de fapt mult mai mulți, nu doar șeful demisionar de la ANPM.

“Certificatele de emisii de gaze cu efect de seră au fost acordate României pentru că noi am reușit să reducem aceste emisii în perioada 1990 – 2005 și, în urma acestor reduceri, am primit (acest drept de poluare, n.r.) așa cum au primit și celelalte țări în jurul nostru, cele mai multe foste socialiste”, a declarat, luni, ministrul Borbely, rezumând astfel, la ceas de bilanț, complicatele mecanisme ale Protocolului de la Kyoto, documentul în baza căruia firmele din România, dar mai ales statul, au avut în mână un surplus de câteva miliarde de euro, echivalentul câtorva procente din PIB.

Tehnic, statului român i-au revenit, într-o primă fază, 1,279 de miliarde de “unități ale cantității atribuite”, adică de certificate. Un astfel de certificat compensează emisia de gaze cu efect de seră echivalent cu o tonă de dioxid de carbon. Alocarea pentru România a fost stabilită în funcție de nivelul de poluare din România anului 1989 și reprezintă diferența între această valoare și cea obținută prin diminuarea ei cu opt la sută, ținta stabilită pentru România anului 2012 prin Protocolul de la Kyoto.

De fapt, România a primit multe asemenea “certificate” pentru că din 1989 și până în 2005 și-a diminuat gradul de poluare cu 45 la sută, după moartea coloșilor industriali. Prin Protocolul de la Kyoto, am primit dreptul de a polua mult mai mult decât o făceam în 2005, astfel că am primit certificate cu acest drept de poluare, pe care să le gestionăm cum vrem până în 2012.

Din numărul total de certificate primite, 300 de milioane i-au revenit statului, cu titlu de “drept suveran”, printr-o prevedere a aceluiași document. Restul s-au împărțit firmelor de stat sau private care poluează, printr-un mecanism și mai complicat, stabilit mai întâi la nivelul Uniunii Europene și apoi, în funcție de acesta, la nivel național.

Pentru a se putea bucura de avantajele brute care i-au revenit în 2008, statul trebuia să facă, totuși, câte ceva. În primul rând, un inventar al emisiilor generate de “toate activitățile desfășurate pe teritoriul statului care presupun evacuarea în atmosferă a gazelor cu efect de seră”. Realizarea acestui inventar presupune, la rândul ei, întocmirea unor studii de specialitate. Lanțul continuă, întrucât este obligatoriu ca studiile să aibă la bază niște date adunate din teren de mai multe ministere care gestionează activitățile care generează emisii de gaze cu efect de seră.

Sarcina nu a putut fi însă dusă la capăt de stat. Sau nu în ceea ce privește toate domeniile de activitate.

Pentru unele zone ale economiei, se pot folosi datele de la Institutul Național de Statistică, de exemplu. Pentru altele însă este neapărat necesar sprijinul unor experți din anumite ministere, care să furnizeze datele în baza cărora să se întocmească acele studii.

Ministerele care ar fi putut să ajute ca statul să nu ajungă în situația actuală sunt cele ale Economiei, Transporturilor, Agriculturii, Administrației și Internelor, care gestionează și relația cu administrațiile locale, și Dezvoltării Regionale, întrucât gestionează problematica locuințelor. Principalul vinovat însă este Agenția Națională de Protecție a Mediului, care, cu sau fără concursul respectivelor ministere, putea, fără dubiu, să facă mai mult decât a făcut pentru ca România să nu primească sancțiunea.

O altă problemă înainte de realizarea respectivelor studii a fost alinierea legislației, prin preluarea în reglementările românești a unor definiții, termeni și criterii pe baza cărora se discută la nivelul Comisiei ONU pentru prevenirea schimbărilor climatice, organism responsabil pentru respectarea mecanismelor Protocolului de la Kyoto.

Alinierea legislației românești la cea relevantă în acest domeniu a fost ignorată în 2008 și 2009 de autoritățile de la București. Actualul ministru al Mediului, Laszlo Borbely, reclama faptul că la sosirea în minister nu a găsit “absolut nimic făcut” în această privință. S-a lăudat apoi că a reușit să termine adaptarea legislației în doar cinci luni.

Ce nu a reușit însă Borbely să facă a fost să-și convingă colegii de Cabinet că miza stufoasei probleme a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră este, de fapt, echivalentă cu câteva procente din PIB-ul României. Într-o perioadă în care criza economică a forțat Guvernul să ia măsuri extreme, de tăiere a salariilor bugetarilor, de diminuare a pensiilor și altele asemenea. Și, în plus, în condițiile unei piețe a certificatelor de emisii care este afectată de o gravă criză a cererii, fapt care face ca prețul acestor certificate să scadă de la o lună la alta.

Miza era, așadar, să transforme cât mai repede acele certificate în bani. Ce trebuia să facă Guvernul de la București? Să modifice legile care să-i permită să contracteze realizarea studiilor, să le prezinte comisiei ONU și apoi să caute clienți pentru prețioasa marfă.

E greu de spus cine este de vină pentru această situație. Dacă importanța chestiunii ar fi fost înțeleasă în primul rând la nivel de Guvern, probabil că până acum autoritățile de mediu ar fi avut sprijinul celorlalte instituții ale statului pentru a atrage acești bani. De-aici pleacă totul, dar nu este de ignorat responsabilitatea ANPM. Lucru confirmat, parțial, de ministrul Borbely, care a indicat, punctual, neînțelegerile între predecesorul său Nicolae Nemirschi și fostul ministru al Economiei Adriean Videanu ca fiind una dintre sursele răului.

În schimb, statul român nu a reușit să transforme acele hârtii în bani nici măcar atunci când putea. Adică înainte de suspendare. Acum, pentru cel puțin șase luni, România are complet blocat Registrul național de evidență a acestor certificate. Statul pierde bani de la lună la lună.

În plus, Convenția ONU care se ocupă de Protocolul de la Kyoto intenționează ca, din 2013, odată cu următoarea alocare a acestor certificate, să interzică reportarea lor pentru tranzacționare. Adică România riscă să rămână fără absolut niciun ban din aceste certificate de emisii.

Salvarea ar putea veni de la Rusia, cea mai importantă dintre țările cu care România a făcut, potrivit lui Borbely, “front comun” în tentativa de a prelungi valabilitatea certificatelor pentru tranzacționare.

“Eu cred că este foarte important să vă spun că facem front comun, toate țările foste socialiste, pentru a putea reporta aceste unități după 2012 sau pentru a primi o compensare după 2012, pentru că aceste țări au făcut eforturi, au închis multe companii care poluau în această perioadă, și-atunci nu putem spune să închidem prăvălia la 31 decembrie 2012, dar asta depinde și de discuțiile de la UE”, spunea, luni, ministrul Laszlo Borbely.

Până atunci însă, România nu mai poate vinde nimic.

Mai grav este însă că nici firmele, de stat sau private, care dețineau astfel de certificate nu mai au voie să le tranzacționeze prin registrul românesc. Unele, mai sprintene, au primit informații despre iminenta suspendare și s-au înregistrat ca operatori pe alte piețe, în special pe cea bulgară, după modelul înmatriculării mașinilor. Celelalte pot intra într-o gravă problemă de cash-flow, aceste certificate fiind deseori folosite ca metode alternative pentru diferite plăți sau compensări. Complet nevinovate, de data asta.

Consecința lipsei de coordonare din instituțiile statului nu poate fi cuantificată în bani. Cel puțin nu la acest moment. Laszlo Borbely spunea, luni, că valoarea “la zi” a unui certificat este “undeva la patru-cinci euro”. “Nu ar fi elegant să spun la ce înțelegere am ajuns în negocierile preliminare”, a spus Borbely, care a refuzat să estimeze la ce preț ar ajunge certificatele în cel puțin șase luni, perioada minimă în care România va sta cu ele pe tușă.

Cu cât va mai rămâne România din cele minimum trei miliarde de euro pe care stătea în 2008? Se va vedea cel mai târziu la sfârșitul anului viitor. Pentru toată diferența între cât putea obține la un anumit moment dat și cât va câștiga de fapt statul român din certificatele de emisii a plătit un singur om, un anume Nagy Iosif, șef al Agenției Naționale de Protecție a Mediului. Niciun ministru, niciun premier și nici alți “manageri” ai României ultimilor ani.