Gestul animalului mort (I)/ de Dorin Mureșan

Lumea pe care o păstrez undeva în suflet, și la care mă întorc doar atunci când simt în pieptul meu toată durerea care s-a depus de-a lungul celor treizeci și cinci de ani, este o lume pe care un Dumnezeu mai zgomotos ar considera-o abia schițată. Acolo nu rostesc nici un cuvânt. De fapt, acolo nu rostește nimeni un cuvânt. E numai un pic de tăcere fiindcă doar porcii și găinile mai fac câteva zgomote. Bunicul meu stând pe treptele casei, cu privirea moale, atingând în răspăr pietrele fântânii din curte, bunica cu nasul ei lung, interminabil, vârât în vreun ceaun ce stă să pufăie vesel, eu, la masa cea mare, privind pereții unui pahar plin cu vin. Da, asta e imaginea cea mai sublimă pe care o găsesc în memorie și în care mă arunc orbește, singurul mod de a fugi de toată harababura asta pe care, naiv cum sunt, încerc să o organizez prin indolență. Nostalgie? Nu. Mai degrabă odihnă, odihnă adevărată. Și oameni greoi, oameni fantomatici, anonimi, niște umbre ce mai au doar un pic de consistență. Bunicul? Un individ de o lașitate teribilă. În război, a ochit doar copacii. A fost împușcat repede, în ambele mâini, și a părăsit bătălia cu titlul, zdrențuit, de erou. Bunica? Un soi de animal domestic, cu tot felul de toane și de ticuri haioase. Și între aceste două ființe, o liniște amețitoare. Doar unghia unei găini scormonind trotuarul. Gestul animalului care, din pricina uzurii, zvâcnește absurd, încercând să-și caute hrana în pământul uscat. DA, în această mișcare, a unei banale găini, îmi recunosc toată viața.

Lupt cu tot soiul de întâmplări aflate undeva la dreapta sau la stânga acestei imagini. Nu le pot situa într-o zonă temporală anume și, de aceea, le așez instinctiv în vecinătate. O după amiază rece, un sac de rafie cariat aproape în întregime, și o scară ce atinge, cu partea superioară, creanga groasă a unui nuc. Acolo îmi făcusem o bancă din două scânduri gălbejite. Ședeam toată ziua pe ea și priveam în gol. Așa s-a întâmplat și în ziua în care bunicul, după ce s-a uitat lung către mine, și-a izbit clopul mucegăit de pământ și-a-nceput să înjure de dumnezeu. Râdeam, neștiind ce să fac cu atitudinea lui violentă. După cinci minute s-a oprit, a mai aruncat o privire către mine și mi-a zis:

– Cum dumnezeii mă-sii au ajuns scândurile alea două tocmai pe creanga pe care stai tu?

Desigur, eu nu aveam nici o vină, cum nici bunicul nu era vinovat, cum nici scândurile nu puteau fi așa, cum la fel de bine dumnezeu însuși putea fi vinovat, căci – firesc, nu? – el le știe și le face pe toate. Atunci am început să văd și să simt altfel mutra aceea îngustă a veteranului care își împrăștiase sămânța în lume și din care, fără să vreau nici eu, nici el, nici (poate) dumnezeu (sau poate că da), mă născusem.

O altă întâmplare se leagă de zece boboci. Mi s-a pus pata pe ei fiindcă păreau îngrozitor de fragili. Așa că, într-o altă după amiază, i-am decapitat sistematic, după ce, în prealabil, dădusem un șut în cur cloștii. S-a înfipt asta pe jumătate între două scânduri, lăsându-și de izbeliște toată truda maternală. Bineînțeles că la sfârșit am decapitat-o și pe ea. În seara aceea bunicul și bunica au plâns. Nu din cauza rațelor. Ci din cauză că au omorât câinele în bătaie. Paștele mamii lui de câine care a scăpat din lanț și a… și a… tras un picior în cur cloștii, decapitând apoi zece boboci.

O altă întâmplare se leagă de closet, de fapt, de cabina aceea prin pereții căreia, de afară, poți vedea liniștit toate cururile care se dezgolesc în ea. Fapt ciudat, de fiecare dată când îmi goleam mațele, mă întrebam dacă maică-mea nu a fost cumva concepută deasupra găurii aceleia negre, într-o pornire vânătorească a soldățoiului venit, pentru trei zile, în permisie. Nu știu de ce o încleștare acolo, deasupra hăului aceluia misterios, care împrăștia un miros de lemn fetid pe o întindere de câțiva metri pătrați, mi se părea îngrozitor de frumoasă. Avea ceva poetic, ceva inedit. (Vezi astăzi destulă pornografie în care trupuri curate, parfumate, viermuiesc în săli de baie exotice, de-a dreptul kitchioase. Însă nimic din presiunea situației limită pe care ți-ar putea-o oferi abisul umplut cu căcat ce te amenință la fiecare mișcare.) Un act creator deasupra unei tone de căcat. Revin, însă, căci întâmplarea este aproape ilariant de justițiară. Bunicul meu ieșind din cușcă, cu pantalonii în vine, înjurând soarele și luna, cu mâinile și picioarele unse din abundență cu căcat. Suportul pe care își sprijinea fundul cedase dintr-o dată, abandonându-l scursorilor epocale. Așa a cunoscut el intimitatea propriei familii, membri mulți, toți mari căcăcioși. Eram un țânc, dar știam să râd. Și asta în ciuda faptului că soarele se înnegrise din cauza înjurăturilor.

Îmi aduc aminte de prima mea erecție. Era o carte de povești, cu imagini destul de ciudate. Am citit-o distrat. După câțiva ani, la o nouă lectură, mi-am dat seama că autorul este un narcoman. De altfel, ilustrațiile îi aparțineau. Nu știu cum dracu’ a fost editată o astfel de carte în colecția preșcolarilor. Redactorii ăștia ar trebui să coboare și undeva mai jos, la poalele muntelui, nu să stea cocoțați pe ceea ce cred ei că ar fi pubisul lumii. Pentru că, uite, un amărât de elev, de opt ani și ceva, privește o imagine în care o fetiță stă întinsă pe spate, și în care un leu cam roșiatic e surprins deasupra ei, gata să o sfâșie. Elevul cască ochii, se minunează, își dă seama cât de fragilă e fetița aia și simte că are ceva între picioare, și că prin acest ceva nu se scurge doar piuitul auriu al unor păsări imaginare.

Vag îmi amintesc acea zi în care, lăsându-mă pradă unei curiozități nefirești, m-am apropiat tiptil, aflându-mă pe holul unui cămin din Iași, acolo unde părinții mei locuiau, încă studenți fiind, m-am apropiat, zic, de o oală în care fierbea leșie. Până azi nimeni nu mi-a înțeles gestul, nimeni nu a înțeles unde mama sărăciei se ascundea acea forță autodistructivă (atât de caracteristică mie) care m-a obligat, practic, să îmi vâr piciorul acolo, în lichidul acela gelatinos, din care vocifera, pufăind, moartea. Următorul tablou se conturează ușor, însă nu fără efort – eram pe patul unui cabinet medical – și se colorează halucinant, aproape singur – cineva, poate o asistentă, poate un medic, îmi ungea piciorul ars cu un lichid având textura și culoarea smântânii.

Nu sunt și nu voi fi niciodată entuziasmat de perioada, lungă și înjositoare, petrecută făcând un sport de performanță ca gimnastica. Dacă ar fi să adun tot ce am trăit și simțit atunci într-un fel de flash, acesta m-ar izbi foarte puternic, ar fi negru și cumva demonic și aproape că m-ar ucide de tristețe. Cea mai înjositoare experiență pentru un copil de nici 7 ani în acest domeniu, al sportului de performanță (am început gimnastica pe la 6 ani) a fost una… sexuală. Frustrații din categoriile mai mari ne obligau, pe ăștia mai mici, sa ne sărutăm pe gură, sau, oribil, ne duceau în groapa cu bureți și ne pipăiau organele genitale. Vârsta noastră, însă, ne-a fost scut. Nu eram conștienți de propria sexualitate și, chiar din a doua zi, am trecut peste experiența respectivă. Sau, mă rog, unii au trecut. Eu, se pare, m-am încăpățânat să nu trec.

Nu știu ce legătură exista între securitate și profesorii noștri, dar e cert că anumite informații curgeau lent către un sens, și foarte agresiv către altul. Atunci când un coleg ne-a învățat imnul acela cu trei țigări cunosc pe lume (trei țigări cunosc pe lume/ kent, marlboro și carpați/ ele sunt cele mai bune/ și vă rog să le fumați etc.), a fost jale mare. Colegul nostru a stat în spital șase luni, din pricina rănilor de pe fund. Alți câțiva colegi (victime colaterale, deh) au fost bătuți în fața noastră cu scânduri uriașe, atât de grele încât profesorii (aveau mușchii de la braț cât pumnii de maimuță) erau nevoiți să le țină cu ambele mâini.

Gimnastica nu e pentru oameni căpoși (ca mine). N-aș fi rezistat niciodată până la capăt. Am avut, bunăoară, un prieten care, în clasa a cincea, cel puțin, era foarte inteligent. În timpul unui exercițiu, făcând o gigantică la bara fixă și nereușind să o ducă la capăt, a căzut în contra prizei, scăpând bara și zburând cam zece metri în aer, după care a dat cu moalele capului de parchet. A rămas întins, nemișcat, hăbăucind în gol. De atunci a devenit… un idiot.

În zilele acelea foarte reci și, mintal, foarte amorțite, am învățat că nu e bine să înjuri aștrii. Un coleg a înjurat soarele, s-a ridicat în mâini pe paralele, s-a dezechilibrat și a căzut pe braț, rupându-și-l în două.

Într-o zi, făcând câteva ture de teren, am găsit aruncate, pe sub crengile tari ale unui gard viu, sute de pachete de gumă de mestecat ce puțeau amarnic a motorină. Le-am luat si le-am dus în vestiar. Toți colegii s-au înfruptat din ele, inclusiv eu. Prea puțin ne păsa de gustul de motorină. Deseori înghesuiam în gură bucăți de smoală rece, le sugeam ore în șir pentru ca, după ce se înmuiaseră suficient, să le transformăm în gumă de mestecat negricioasă, fierbinte de la atâta frământare. Sunt convins că de la aceste nebunești exerciții mestecătoare mi s-a tras îmbolnăvirea definitivă (și exasperant de transmisibilă) a dinților.

Progresiv, pe măsură ce îmbătrâneam, colegii îmi deveneau dușmani. Mulți nu au fost acceptați între cei din categoria superioară (a treia), un soi de upgrade foarte râvnit. Mă luau, astfel, peste picior, legându-se de te miri ce detaliu din înfățișarea mea, cam prăpădită, sunt convins. Spre exemplu, unui idiot îi era ciudă pe freza mea. Altuia i se părea că arăt prea bine pentru un gimanst. Un altul mă considera prea deștept pentru… același statut de gimnast. În cele din urmă, am devenit un fel de oaie neagră a grupului. Dacă era să se râda de cineva, acela trebuia să fiu eu. Și, recunosc, se râdea în fel și chip. Se râdea de picioarele mele, despre care un profesor spunea că sunt picioare de balerin, se râdea de încercările mele artistic(al)e, căci aproape zilnic desenam și coloram foi întregi, imitând benzile desenate din pif-uri, se râdea de râsul meu, colorat și diurn, se râdea de naivitatea mea a- și antevicioasă, se râdea că sunt copil și că ei, precum zmeii masturbatori, deveniseră peste noapte bărbați.

N-am priceput niciodată de ce profesorii ne băteau cu sabia de scrimă atunci când greșeam, de parcă eram animale, și ne țineau în brațe, ne mângâiau și ne pupau atunci când ne serbam zilele de naștere, de parcă am fi fost pruncii lor. În mintea mea, dar mai ales acolo, undeva, prin cămăruțele copchilanului din mine, setea asta neostoită de a ne vedea bătuți, laolaltă cu tandrețea fariseică ce se dezvelea, servil, sub ochii părinților noștri, ne provoca un sentiment de acută contrariere, încât ghemul de iubire ce, vioi și dezinvolt, sărea prin pieptul nostru, devenea instant un bulgăre de rumeguș, gata să ardă la prima flacără de aprigă și puerilă furie ce ieșea, prin același piept, în clipele în care resemnarea nu mai avea loc în sine.

Practicarea gimnasticii a fost un fel de învățare a manualului de perversități. În jurul meu se vorbea numai despre futai și pedofilie, homosexualitate și sex în grup. Și, ce bine!, eu nu pricepeam nimic.

Să ai o lume a ta în care îți împrăștii toate amintirile și-n care te joci cu ele, coerent sau incoerent, după cum te simți, compunând puzzle-uri fără cap și coadă, iar la sfârșit, la sfârșitul vieții, să poți râde de fiecare gest pe care l-ai făcut, ba nu, să râzi de seriozitatea fiecărui gest făcut în acea încleștare de a da un sens amintirilor. Ăștia sunt scriitorii pe care istoria n-are să-i uite niciodată. Cât despre mine, amintirile în care mă retrag, după cum se vede, nu au miezul acela consistent care le-ar putea propulsa pe o axă valorică vie. Sunt amintiri stătute, ca niște murături peste care ai lăsat de bunăvoie să se aștearnă floarea de mucegai. Eu nu mă pot mândri cu absolut nimic, eu nu am demnitate, ignorând, eu am impresia că sunt mai mare decât Dumnezeu, că sunt o chestie pe cât de vie, pe atât de straniu de moartă.

DORIN MUREȘAN s-a născut la Iași, în 1977. Este licențiat al Facultății de Istorie și Filosofie, secția Filosofie, Universitatea “Babeș – Bolyai”, promoția 2000.

A mai publicat volumele:

“Hypostasis” (microroman și proză scurtă), editura Limes, 2002 – premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor filiala Cluj; “De vorbă cu tine printre coji și fructe uscate” (microroman), editura Limes, 2003; “Orașul nebunilor” (roman), editura Dacia XXI, 2011; “Poemul delahoya” (poezie), editura Vinea, 2011.

Ziarul de duminică publică fragmente din romanul “Gestul animalului mort”, aflat în lucru.