Ghetsimani ’51 (I)/ de Dan Stanca

Dan Stanca (n. 30 septembrie 1955) a absolvit secția engleză-română a Facultății de Litere din cadrul Universității București, în anul 1978. A debutat editorial cu romanul Vântul sau țipătul altuia (Editura Militară, 1992). Ca jurnalist, a lucrat mulți ani (până în 2008) la cotidianul România liberă, unde a publicat sute de articole. Proze, eseuri sau versuri i-au fost publicate în România literară, Luceafărul, Viața Românească, Convorbiri literare, Steaua, Apostrof, Euphorion, Ramuri, Cotidianul, 22, Dilema, Vatra, Familia, Contrapunct, ARC ș.a. A fost tradus în reviste din Italia, Spania și Slovenia, iar până în prezent, i-au apărut 21 de romane.

A fost recompensat cu: Premiul Uniunii Scriitorilor din România (cu Apocalips amânat, 1998, și cu Drumul spre piatră, 2003); Premiul Asociației Scriitorilor din București (cu Domnul clipei, 2001, și cu Cei calzi și cei reci, 2009); Premiul Fundației „Flacăra” (cu Ritualul nopții, 1999); Premiul Revistei Ateneu din Bacău (cu Noaptea lui Iuda, 2008).

A fost nominalizat la Premiul „Cartea Anului” al revistei România literară în anul 2007, pentru romanul Noaptea lui Iuda. De asemenea, nominalizări a mai avut pentru: Domnul clipei (la Premiul Uniunii Scriitorilor din România, 2000), Mut (la Premiul Uniunii Scriitorilor din România, 2007), Boala și visul (la Premiul Uniunii Scriitorilor din România, 2013). Romanul Craii și morții a fost nominalizat la Premiul „Augustin Frățilă” – romanul anului 2012, iar Boala și visul la Premiul „Augustin Frățilă” – romanul anului 2013.

Ghetsimani ’51 este un roman care se desfașoară pe două continente, America și Europa, folosind ca pretext evenimentele din 11 septembrie 2001, și coborând halucinant în prezentul stalinist al României.

Evocarea celebrului loc din Evanghelii – Ghetsimani – nu este întâmplătoare, întrucât întreaga poveste se află sub semnul sacrificiului.

Personaje precum patriarhul Iustinian, liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Petru Dumitriu sau „sfântul Ardealului”, Arsenie Boca evoluează pe linia fină de demarcație dintre realitatea istorică și ficțiune. Figura martirică a cărții este însă un teolog catolic polonez refugiat în România, dupa invadarea țării sale de către nemți și ruși în toamna anului 1939. Această figură misterioasă l-a cunoscut pe alt prelat catolic faimos, Maximilian Kolbe, sanctificat de Vatican pe timpul pontificatului lui Paul al VI-lea.

Dan Stanca demonstrează și în această carte viziunea sa asupra vremurilor moderne care, oricât de opace, sunt totuși vizitate de miracol.

*

*     *

Spre deosebire de Steven, care de mic și-a șlefuit mintea prin colegii de elită unde s-a remarcat întotdeauna și a câștigat burse, altfel bătrânul nu și-ar fi permis să-l întrețină, eu mi-am făcut ucenicia ca reporter prin diverse redacții obscure, deprinzând meșteșugul scrisului, așa că până am ajuns la un adevărat curs de creative writing au trecut ani, dar tot mi-a folosit la ceva vânturarea prin America. Astfel am putut să-i înțeleg pe marii scriitori ai acestui pământ, pe care toți îi invidiază, deși nu prea au de ce fiindcă aici nimic nu se obține ușor, doar că oricând poți s-o iei de la capăt. Așa ar trebui să fac și eu, sunt încă tânăr, de ce nu aș realimenta din nou tractorul voinței de-a trăi și aș ara palma unei vieți care până la ultima bătaie de puls nu se dă bătută? Dar, ciudat, parcă nu mai e America de mine… Aș tăia șuvițele destinului și până la urmă le-aș arunca la coș. Mă întorc spre acel moment de la începutul toamnei de acum vreo cinci-șase anișori, toamna lui 2001, și din nou mi se usucă gâtul aducându-mi aminte de teribilul „nine eleven”, de faptul că taman în acea dimineață îmi găsisem să mă plimb gură-cască prin New York unde ajunsesem cu două zile în urmă fiindcă voiam să mă mai întâlnesc odată cu Sandra, fosta mea soție. Pe atunci nu era „fostă” și încă mai credeam că pot reface o căsnicie șubrezită. Întâlnirea de atunci nu a salvat nimic. Refugiată în casa părinților ei, o viloaie cât un palat de la ale cărei ferestre bătrânii aveau zilnic în fața ochilor zona cea mai frumoasă din Central Park, mereu înrourată, fragedă, fără pic de praf ori funingine, nu a vrut să mă vadă mai mult de cinci minute, vorba vine să mă vadă, de fapt nici nu și-a ridicat ochii de pe claviatura de fildeș și abanos a acelui Steinway veritabil, și m-a lăsat pe urmă să bolborosesc în neștire, cuvinte fără noimă deoarece în auzul și în inima ei nu produceau nicio vibrație. Fusese bine dresată să-și înăbușe sentimentele, așa că am fost silit să plec. După ce mi-am băut ceaiul verde, am luat-o spre ieșire mâhnit și încrâncenat precum Paul Newman în rolul lui Chance, în Sweet bird of Youth, care încă mai speră s-o recupereze pe Heavenly, era zece septembrie atunci, într-o luni. A doua zi dimineață mergeam hai-hui pe străzile marii metropole. Nu dormisem deloc bine, mă trezisem de mai multe ori peste noapte și mă izbisem de cenușiul ferestrelor de hotel, semn că soarele nu are de gând să răsară, chinuitor de lent trece uneori timpul noaptea…Cu prima rază de lumină am sărit din pat, m-am spălat, m-am bărbierit, trebuia să fiu pregătit, pentru ce? Ieșit din casă, mi-a dat prin cap să urc în unul dintre Turnurile Gemene, la restaurantul de la etajul 106, unde aș fi băut o cafeluță neagră, în care nu aș fi dizolvat decât un strop de lapte. Leneș însă, am renunțat la proiect. Mai fusesem de câteva ori acolo, împreună cu Sandra, tot dimineața ca să vedem înălțarea soarelui din ocean, o văpaie fără pereche, și totuși perfect trasată circular. Ea era fascinată și reușea să-mi transmită și mie emoția. Într-adevăr, fără Sandra, răsăritul soarelui și urcarea pe boltă nu mi-ar mai fi produs nicio încântare. Nu lenea, ci absența ei m-a făcut să stau pe loc. Și așa am scăpat de la moarte. Și încă ce moarte! Ce aș fi simțit acolo, sus, bând cafeaua, iar deodată să-mi apară în fața ochilor întâi mic, de dimensiunile unei păsări, apoi din ce în ce mai mare, până îți dai seama că e un avion, vehiculul acela uriaș, aducător de urgie, spulberând tihna unui breakfast frugal! Giganticul Boeing a lovit între nivelele 96 și 99 sau 99 și 102, a acoperit cu aripile sale intervalul a trei etaje, așa că tot ce era deasupra acestei limite nu mai putea să aibă nicio șansă.Când am auzit bubuitura și am văzut ditamai vâlvătaia roșu-aurie ca un rug suspendat în cer, m-am pus fără să vreau în pielea celor care atunci se aflau acolo sus și am fost scăldat de o sudoare rece ca gheața din creștet până în tălpi. Dar m-am calmat repede. N-am mai stat o clipă pe gânduri, bănuind ce o să urmeze. Fără să întârzii, am și intrat într-o clădire învecinată și am urcat până la ultimul etaj, după care am ieșit pe platformă. Să fi avut clădirea vreo 50-60 de niveluri, nu m-am obosit să le număr. Știam însă foarte bine ce am de făcut. Aparatul de fotografiat era deja amorsat, pregătit să-și facă datoria. Rece, profesionist, voiam să imortalizez secvențe unice. Ceea ce anticipasem s-a adeverit. De la acea înălțime vedeam mult mai bine ce se întâmplă sus decât dacă aș fi rămas în stradă. Întâi, amărâții au început să fluture tot ce aveau la îndemână, fețe de masă, prosoape, cămăși, ca să fie văzuți și ajutați. De parcă s-ar fi îndoit cineva de tragedia lor! Fluturau cu atât mai tare cu cât probabil nu le venea să creadă că ei, și nu alții, sunt la un pas de moarte. De jos urcau perdele groase de fum, iar focul nu mai avea mult și s-ar fi întins și la etajul lor. Așa a început nebunia. Nemaigăsind altă soluție, unii s-au încumetat să coboare de-a lungul cornișelor verticale ondulate care separau șirurile de ferestre. Scena era neverosimilă și chiar nu-ți venea să crezi că oameni care la viața lor nu fuseseră în stare să sară un gard sau să se cațere într-un copac vor reuși să coboare sute de metri pe o suprafață lucioasă, având dedesubt hăul și înfricoșați de perspectiva prăbușirii. Unul dintre nefericiți s-a menținut vreo două niveluri, după care a alunecat și a căzut în gol. Aparatul meu de fotografiat a clipit atunci satisfăcut și a captat nenorocirea. Am făcut mai multe poze ca să am de unde alege. Sprinten, am ieșit din imobil, iar apoi tot ca un gură-cască am rămas în stradă privind spectacolul cutremurător. Cădeau săracii ca muștele, doar că muștele nu cad că-s ușoare, pe când oamenii grei vin spre pământ cu viteza glonțului. Bufniturile erau teribile. Cine ar fi îndrăznit să se ducă la locul unde nefericitul se zdrobise de asfalt? Echipajele de pompieri zbârnâiau în neștire și mașinile lor roșii se și adunaseră în jurul Turnurilor incendiate. Îmi făcusem datoria. Ziarul la care lucram avea să se mândrească cu ce urma să-i livrez. Vanitatea mea profesională – rușine! – conta mai mult decât tragedia propriu-zisă. Am ales fotografia cea mai convingătoare. Un bărbat înalt, mulatru, cu picioare lungi și încălțat în niște mocasini de bună calitate, având capul în jos și brațele bălăngănindu-i-se, așa încât poza surprindea excelent deriva în care se afla. Conturul era puțin încețoșat, dovadă că nu putea fi vorba de niciun trucaj. Omul fusese fotografiat chiar în timpul căderii, când deja prinsese viteză și nimic, cu excepția unei intervenții supranaturale, nu l-ar mai fi salvat. Nu știam cine este nefericitul și nici nu mă interesa. A doua zi, 12 septembrie, fotografia a apărut pe prima pagină a ziarului, iar efectul a fost catastrofal. La urma urmei, nu era doar vina mea că fusese publicată, dar toți din ziar m-au găsit țap ispășitor. Din toate părțile s-a umflat valul de protest care a izbit năpraznic în redacția noastră. Bastards, era cuvântul preferat. În asemenea momente grele pentru marele nostru popor nu ați putut alege altceva mai nimerit decât poza unui nefericit care se omoară? Tonul indignării era uneori aspru, alteori temperat, cuvintele folosite pentru a ne incrimina erau fie dure, fie neutre, dar urmau o logică de fier tocmai ca să scoată în evidență lipsa de caracter, de patriotism, fuck you, Jeff, de ce nu ai propus și tu altceva, un pompier erou, supraviețuitori fie și mutilați, dar care trăiesc și au ieșit învingători din lupta cu moartea, orice, nu un sinucigaș?… Redactorul-șef m-a făcut cu ou și cu oțet, iar mie nu mi-a trebuit mult să pricep că din partea mea se așteaptă demisia, cum să zic, demisia de onoare! Mă purtasem ca un antiamerican și nu mai aveam ce să caut într-o instituție pentru care valorile morale sunt mai presus de orice. Pe urmă, după ce au apărut comentarii și chiar cărți care au pus la îndoială autenticitatea atentatului și mai mult sau mai puțin voalat au acuzat cele mai înalte autorități ale statului de amestec în cumplitul act sau chiar de coordonare a acestuia, ceea ce făcusem nu mai avea cum să indigneze, dar am rămas mai departe pe tușă și astfel am rumegat lucruri esențiale pentru viața mea.

Din volumul cu același titlu în pregătire la Editura Cartea românească