Ghetsimani ’51 (II)/ de Dan Stanca

Gabriel Urseanu nu se înălțase chiar în al nouălea cer de bucurie când aflase că va fi vizitat de scriitorul american cunoscut departe, în Hamilton, la „Câmpul Românesc”, unde băuse peste măsură. Aflase despre individ că fusese marginalizat la el în țară deoarece în ziua cumplitelor atentate fotografiase nefericiți care se aruncau de la etaj ca să scape de foc și fum, ceea ce pentru spiritul optimist de peste Ocean era curată blasfemie. Îi spusese și Stelianei cum stăteau lucrurile, aceasta făcuse ochii mari și nu se abținuse. Tâmpiți sunt americanii, frățioare, observație sinceră care o făcuse chiar simpatică în ochii lui, ajutându-l astfel să mai uite de neînțelegeri. De altminteri, erau momente când menajul lor funcționa destul de bine. Ea se socotea o franțuzoiacă pur sânge, fie și născută în județul Prahova, și considera că tot ce aparține Hexagonului poate avea pondere culturală.Trecuse ceva vreme de când se cunoscuseră. Pe atunci femeia luase hotărârea s-o rupă cu România, nu mai citea decât cârți și reviste franțuzești, nu urmărea decât TV5 și Arte, la facultate le vorbea studenților doar în franceză, așa că bieții nătărăi care nu prea știau limba lui Voltaire o dădeau din colț în colț. Mai ales când avea ore la „Petrol și gaze” viitorii sondori nu pricepeau o iotă din turuiala cucoanei și riscau să pice cu brio examenul de limbă. Steliana visase că după o asemenea asceză va reuși să plece definitiv în Franța. Coresponda atât clasic cât și electronic cu un cetățean din Montpellier care se pretindea os nobiliar, cu arbore genealogic ramificat înainte de secolul al XVIII-lea. Cine știe ce-i promisese acela și ce a descoperit ea în urma unui voiaj, cert este că se întorsese din Franța profund decepționată, nutrind în suflet convingerea că bărbații, de oriunde ar proveni, tot măgari sunt. Gabriel o cunoscuse într-un asemenea climat al debusolării. După episodul prezervativului se căsătoriseră. În sinea ei femeia încă era convinsă că literele și filosofia îi corup pe bărbați, în vreme ce un fizician, așa cum era soțul ei, are caracter. El păruse să nu-i înșele așteptările, doar că în fața unui pahar de băutură toate ecuațiile matematicilor superioare se năruiau. Noua descoperire a întristat-o și mai rău pe tânăra femeie al cărei nas s-a strâmbat și mai mult, precum aceeași crosă a imaginarului hocheist sovietic, și a înțeles că vocația ei e exclusiv aceea a nefericirii. Dar nu divorța. Mai ales că miza pe fidelitatea lui. Dacă nu mă înșală încă e bine. Judecată corectă, aceasta cu atât mai mult cu cât femeia, în ciuda emancipării culturale, era prin natura ei atașată de un mod de viață tradițional, care nu se prea împăca cu feminismul agresiv. Doar refuzul de-a avea copii părea s-o scoată din tiparul neaoș. Dar și aici ea avea argumente, spunând sec tuturor că nu are rost să se complice de vreme ce trăiește într-o țară săracă și hoață și care așa va rămâne decenii. Gabriel îi respecta punctul de vedere, dar pe măsură ce lunile treceau se îndepărta de ea, pur și simplu nu-l mai interesa ca femeie, dar nici de o alta nu se simțea atras. Nu mai avea chef de nimic. Bea, ca și cum în băutură descoperea elixirul Căii Lactee, alt pretext pentru femeie de-a-și smulge din cap și ultimul spic al unei vagi intenții de-a face totuși un copil. Cum așa? Cu un bețiv? Cădeau apoi amândoi într-o singurătate rece. Lui îi convenea această stare de spirit. Când îl cunoscuse la Hamilton pe Jeff remarcase și la acela o formă de abstragere care intra în consonanță cu delăsarea proprie. Se uitaseră unul la altul curioși. Americanului nu-i venea să creadă că un fizician atomist poate fi bețiv, iar românul privea sceptic marginalizarea sa din cauza unei banale opțiuni profesionale. În locul compatrioților dumneavoastră v-aș fi dat premiul Pulitzer, ați făcut o fotografie excepțională. Până să ajungă să-i spună, se îmbătase. Seara punea repede stăpânire pe acele meleaguri împădurite. Delirul bahic luase apoi amploare în jenant contrast cu ambianța de reculegere inspirată de câteva personalități teologice, politice, militare, ale căror busturi cioplite în lemn exprimau mândria acelui „Câmp Românesc” cu micul lui grup de exilați. Nu și-a amintit mare lucru după beție. Steliana nici nu l-a mustrat prea sever cum făcuse în dățile anterioare. Întorși în țară au vorbit din ce în ce mai puțin și doar prin intermediul micului ecran. Se uitau la programele de actualități și comentau știrile. Într-o seară ea a tocat informația potrivit căreia o puștoaică de 13 ani, bolnavă de leucemie, s-a judecat cu statul britanic și și-a obținut dreptul la euthanasiere. Cazul i se părea remarcabil. Se înroșise Steliana toată la față, ca un curcan, nasul strâmb devenise stacojiu și aproape că vocifera, declarând că în Țara Românească așa ceva nu ar fi posibil, că aici individul nu se bucură de niciun respect, că nu și-a câștigat autonomia, subordonat în continuare cutumelor, colectivității, familiei, dracu’ să le ia de juguri, ce mai era la gura ei, uitase că e acasă, în mica vizuină personală, și se visa la o întâlnire publică, cu auditoriu și susținători. Gabriel nu-i înțelesese niciodată patosul și poate în acea seară și gafase fiindcă ce-i venise lui să-i spună că vor fi vizitați curând de scriitorul american cunoscut în Canada, etc., etc… Vestea a paralizat-o pe femeie care aproape că uită ce mai avea de spus. Dar ce vrea de la noi? se întoarse spre bărbat. Nimic, să ne vadă, ridică el din umeri, și într-adevăr discuția lor alunecată într-o asemenea direcție nu mai avea sens. Vremea se răcise pe atunci brusc și chiar mirosea a iarnă. El iubea plimbările lungi prin parcuri, iar de câteva ori o convinsese și pe Steliana să-l însoțească. Dar aceasta fusese odinioară, in illo tempore. Plimbări lungi, binefăcătoare, uneori se lungea pe o bancă, lăsa capul pe spate și privea cu nesaț cerul, ireal boltit deasupra lui. Știa că acolo departe nu mai e nici spațiu, nici timp, orice măsurătoare făcută jos pe pământ acolo nu mai e valabilă, materia se pulverizează și capătă o grație spectrală. Mintea lui de fizician, înălțând biserici lipsite de Dumnezeu, trăia stimularea unor asemenea viziuni galactice, care-l lecuiau de toate neajunsurile trăite în lume. Uneori, după ce bea o bere, se trezea pe buze cu o observație cam nelalocul ei, dar candidă, de parcă ar fi confirmat numele de arhanghel primit la botez… Cine alții decât fizicienii vor face marile închideri și deschideri ale viitorului? În locul spadelor de foc vom avea acceleratoare de particule prin care vom pune în evidență paradisul ascuns. Dacă era de față, Steliana îl lăsa să bată câmpii, dar în alt fel îi admira. O fascina domeniul fizicii teoretice, iar la un moment dat avusese ideea să scrie împreună un tratat interdisciplinar, ea aducea pe masă „umanioarele”, el, știința cea mai avansată, luându-l drept exemplu pe Basarab Nicolesco, savantul literat, minte iscoditoare, cuget viteaz. Venise omul odată la catedra lor de limbi romanice și le vorbise cucoanelor de acolo despre raporturile dintre teoria cuantică și poezia modernă, ce mai deliciu intelectual savurat de Steliana, cu atât mai mult cu cât nu se abținea să nu observe cum li se prelinge prostia pe față colegelor de catedră, ca o dâră de fard inferior, tocmai fiindcă nu înțelegeau nimic din finețea demonstrațiilor. Din păcate, de acel proiect s-a ales praful, Gabriel nu o susținuse. El știa fizică, dar ca în transă, când îi venea inspirația, în rest se purta absent, fără tragere de inimă, nu avea forță. De ce dracului nu era în stare să divorțeze? Poate fiindcă auzea mereu bâiguirea enervantă a strămoșilor: altul mai bun, fată, nu găsești. Ce o să faci? O să trăiești singură toată viața? Ce femeie e aia fără bărbat? Spumega de furie în fața unor asemenea stavile. Era, fir-ar să fie, o româncă, o țărancă, fata de la țară, care, chiar dacă își mobilase mintea cu literatură franțuzească, fusese arată de morala străveche și brazda din suflet sângera. Se uita și ea din când în când la cer, dar nu pătrundea o iotă din pretinsele taine ale universului. Gabriel îi spusese că aparența cerului înșală în sensul în care modelul staționar e iluzoriu deoarece galaxiile au linii de fugă. Universul nu stă pe loc, doar noi avem iluzia nemișcării, dovada cea mai bună că suntem foarte limitați… Se pricepea el în ceasurile lor bune s-o îmbrobodească, s-o excite intelectual, să-i aducă în fața minții idei la care nu ar fi avut acces. Ce știa ea despre teoria relativității? Despre raportul dintre masă, viteză și energie? O simplă ecuație sprijină precum Atlas creația animatelor și inanimatelor. Din clipa în care Einstein a spart plafonul newtonian, nimeni nu a mai putut să aibă viața dinainte. Degeaba au mai fost copii botezați, degeaba s-au mai slujit liturghii, în fața teribilei dezvăluiri, bisericile au scâncit neputincioase. Intrau și ele în paradigma infinitului primejdios, cu adevărat luciferic. Intuiția savantului a determinat o serie de invenții epocale care au zdruncinat secolul XX. Și când te gândești că e născut în același an cu Stalin, 1879! Două puteri copleșitoare au țâșnit din magma indeterminată și au pus la cale pe de o parte dezintegrarea, pe de alta, compactarea lumii. Ehe, știa Gabriel s-o vrăjească, mai lasă-mă în pace, bărbate, nu mă ameți!

Din volumul cu același titlu în pregătire la Editura Cartea românească