Ghetsimani ’51 (III)/ de Dan Stanca

Jeff Jow își încheiase povestirea și totul fusese ca un lung expir. El era vocea tatălui său și din vocea aceluia se năștea parcă de fiecare dată sudând solzii istoriei rebele. Cei doi, Gabriel și părintele Emilian, nu scoseseră o vorbă. Invitatul lor adusese în discuție numele lui Maximilian Kolbe, ceea ce era ca o provocare pentru preot, în dispută cu ierarhii pentru revizuirea strategiilor de canonizare. Pe masa lui de lucru se strânseseră destule documente pentru a propune sinodului noi posibili sfinți. Era mai întâi vorba de un tănâr care murise la 30 de ani, în temnițele comuniste și a cărui viață fără prihană fusese închinată Domnului. Apoi mai era vorba de altă persoană, destul de cunoscută, poet și publicist, închinoviat în anii războiului, angajat ulterior în mișcarea Rugul Aprins, care murise până la urmă la Aiud, cu un an sau doi înainte de amnistierea generală a deținuților politici. Mai avea în vedere și pe altcineva, închis evreu, dar convertit în închisoare la creștinism, și apoi ajuns călugăr, figură de altminteri admirată și de mediile culturale din țară. Ca să nu mai pomenească de altul și mai convingător, numit, nici mai mult, nici mai puțin, „sfântul Ardealului”, despre care se spunea că săvârșise minuni mari în timpul vieții, iar după moarte la mormântul său se strângeau zeci de mii de oameni pentru a se ruga și a-l cinsti. Părintele știa că are de luptat cu multe obstacole, știa că insistând își va putea pierde la rândul lui o serie dintre privilegii, cu toate acestea nu voia să renunțe la gândul care-l muncea de ani. Sufocat de sanctificările care aveau în vedere doar oameni ai duhului din secolele trecute, prigoniți la rândul lor, dar cu cât prigoana e mai îndepărtată în timp, cu atât parcă își pierde din asprime, dorea să trăiască și el clipa unei canonizări adevărate, în sensul în care suirea la cer ar fi aparținut unuia persecutat și torturat de securitatea comunistă. Nu turcii, tătarii, arnăuții albanezi ori grofii maghiari, nici chiar papistași habsburgici – prigonitorii aceia arătau ca niște figurine pictate pe pagina cărții de istorie, ci căpitanii noștri verzi de securitate, români get-beget, chiar și botezați, care la rândul lor în secret își botezaseră copiii, de asemenea specimene avea nevoie pentru a dovedi că diavolul nu e o hieroglifă mâzgălită prin terfeloage, ci a lucrat în prezent, continuă să lucreze, diavolul cu coarne și copite, dar și cu epoleți și cozoroc, acesta copsese grozave încercări pentru odraslele Domnului, încercări cu nimic mai prejos decât cele din trecut, și de aceea mai degrabă sunt primiți în sânul lui Avraam cei puși acum la cazne decât strămoșii stafidiți în văgăuni uitate de lume. Părintele Emilian credea că judecă drept și măcar unul singur dintre cei chinuiți și uciși în pușcăriile românești ale veacului tot merită să urce la cer. Măcar unul… Știa că Sanctitatea sa Ioan Paul al Doilea beatificase și canonizase majoritatea prelaților spanioli martirizați în timpul războiului civil iberic. I se părea oleacă de exagerare în zelul răposatului suveran, dar mai bine așa, spunea el, decât atâta indiferență ca la noi, se umflă precum cozonacul abdomenul episcopilor noștri, dar nu li se înfiripă o lacrimă în colțul pleoapelor spre pomenirea celor morți sub nasul lor. Inițiase astfel și campania „din temnițe în sinaxare”, prin care dorea să obțină și o solidaritate civică, doar-doar o înmuia inima de piatră a Sfântului Sinod. Chiar dacă exista riscul să-l zboare din parohie la Cucuieții din Deal, își va duce până la capăt gândul. De aceea strânsese o documentație bogată și era convins că merge pe calea cea bună, când, de ceva vreme, observase că are la sfânta liturghie un nou enoriaș.

Cu ușurință a băgat de seamă că omul nu prea e deprins cu cele bisericești, că intrat în biserică nu prea știe unde să stea, în stânga sau în dreapta, în față sau în spate, nu știe ce să facă cu mâinile, uneori a fost tentat să le vâre în buzunar, ceea ce era nepotrivit, sau să le ducă la spate, la fel de neinspirat. Când se închinase făcuse sfânta cruce la repezeală, ca tot omul de pe stradă, cumpărase lumânări și de asemenea nu știa unde să se ducă pentru a le aprinde. Auzind Crezul încercase să spună vreo două versuri, dar se poticnise, totul culminând în final când, mai mult luat de valul credincioșilor decât din proprie inițiativă, s-a dus la miruire și s-a trezit în fața părintelui Emilian, fâsticit din cale afară și aproape că a schițat un gest de apărare în clipa în care preotul l-a atins pe frunte și a lăsat acolo pecetea indelebilă. Era nostim cetățeanul, doar că la predică asculta cu urechile ciulite, ceea ce era demn de toată lauda. Așa s-au cunoscut. Părintele s-a apropiat până la urmă de el și l-a invitat să vorbească. A aflat astfel că în biserica lui de ceva vreme venea ditamai fizicianul, unul dintre cei selectați în Programul de la Geneva pentru realizarea megaexperimentului nuclear. Se emoționase părintele fiindcă tot mai rămăsese în el un strop de vanitate, iar când distinsul fizician, care răspundea la numele de Urseanu, a apărut însoțit și de un cetățean american, a crescut mai abitir mândria în vrednicul nostru popă. Te pomenești că sectantul – ce ar fi putut fi altceva? – o vrea botez, sunt destui din ăștia care aleg în ultimul ceas calea cea dreaptă. Fără să pregete, chiar de la a doua întrevedere le prezentase inițiativa sa, dorind cumva să le solicite sprijinul. Numai că tam-nesam, imediat după ce el le mărturisise planurile sale, venise rândul străinului să vorbească și să nu se mai oprească, le vorbise despre familia lui, despre faptul că dinspre tată este polonez, că acela fugise din țară după război, nimic senzațional, aceasta până în clipa în care sub ochii lor, ai lui și ai fizicianului, a început să se deseneze o istorie amețitoare. Cum adică? Bărbatul acesta, care în ziua de 11 septembrie 2001 făcuse fotografii, din cauza cărora avusese de suferit, era fiul individului în locul căruia decisese să moară Maximilian Kolbe? Numele îi era binecunoscut preotului. Știuse încă din studenție că în timpul războiului mondial un prelat polonez romano-catolic fusese închis la Auschwitz, iar acolo… Dar mai mult decât persoana preotului îl impresionase dintotdeauna cel salvat. Ce fel de om fusese? Cum de avusese așa un noroc? De ce-l alesese tocmai pe el Kolbe pentru a-l salva? Și iată că peste ani și ani destinul i-l aducea în fața ochilor chiar pe fiul acelui cetățean norocos.

– Îl cunosc pe fratele lui, a adăugat atunci Gabriel Urseanu, fizicianul român. Lucrăm împreună la Geneva.

Prea ușor se legau firele ca într-o împletitură sau o tapiserie a unui artist care nu știe să-și camufleze intențiile. Părintele ridicase puțin mâinile, mult prea uimit în fața nebănuitei sau prea facilei deconspirări. Americanul a zâmbit văzându-l neajutorat. Stați liniștit, uneori așa se întâmplă.Venim unii în întâmpinarea altora ca niște săgeți trase de arcași orbi. Fratele meu, de exemplu, nu știe nimic din toată istoria. Tata m-a ales numai pe mine și mi-a pus în brațe tot secretul, convins că-l voi crede. Și aceasta fiindcă la rândul lui a crezut două babe nebune. Dacă ele n-ar fi fost, n-am fi aflat nimic…

În fața surprizei, documentele strânse de preot pentru canonizarea contemporanilor parcă se chirciseră și se împuținaseră. Povestea se decojea ca un fruct ale cărui pielițe cad una câte una până dezvăluie miezul gustos, pulpa fierbinte, nucleul de aur și carne al miracolului.

Pe cele două babe nebune le chema Anya și Krystina și în delirul lor pretindeau că provin din spița contelui Stanislaw Poniatowsky, amant al Ecaterinei a II-a, țarina hormonilor clocotitori. Acela fusese iubitul temutei împărătese, se tăvălise în așternuturile ei de mătase pătate de supeuri abundente, sărutase fața cearceafurilor parfumate pe care țarina beată trasase harta viitoarei împărțiri a Poloniei, cea de-a treia și ultima, după care regatul trufaș al Jagellonilor a încetat să mai existe. Scufundat în foșnetul dantelelor, topit în licoarea vinurilor dulci aduse din sudul aceleiași Rusii lacome, cu buzele mânjite de creme de ciocolată și sugrumat între șoldurile iubitei sale, acel nobil stricat nu a mai avut putere să se împotrivească destinului și nici nu avea de unde să știe că peste mai mult de două sute de ani două gemene nebune și caste, fugite în lume și închise într-un azil, aveau să afirme că, înrudindu-se, soarta lor urgisită își avea originea tocmai în patimile și desfrâul său. Contele știuse să-și trăiască plăcerea până la capăt și din când în când privea letargic într-o oglindă magică venețiană unde toate obiectele apăreau răsturnate, ca într-un spasm oniric. Peste chipul țării sfâșiate nu mai putea să răstoarne decât aceeași cupă umplută cu ciocolată, ca o mocirlă ce îneca rănile necicatrizate. Istoria Poloniei coborâse în noapte. Tatăl meu, a continuat americanul, le-a adus acelor femei o neașteptată consolare deoarece doar el le-a crezut și nu le-a luat în derâdere confesiunea. În acel autobuz care plecase atunci spre nord, spre Marile Lacuri, le-a lăsat să vorbească, le-a privit tot timpul cu indulgență și afecțiune, nu le-a repezit și până la urmarea răbdarea i-a fost răsplătită.

Una dintre cele două gemene, Anya, participase la liturghia pe care Maximilian Kolbe o slujise în biserica din parohia sa de lângă Varșovia, Niepokalanow. Era o duminică luminoasă și caldă de august și cine oare dintre participanți bănuia că este ultima, deoarece peste câteva zile, în mijlocul săptămânii care urma, pe 1 septembrie, începea războiul? Ultima liturghie slujită înainte de sfârșit, nu-i așa că atunci sfintele daruri strălucesc mai puternic? Totul este altfel, intens, vibrant, suprafiresc, și într-adevăr atunci a avut loc ceva care s-a situat mult deasupra firii omenești. Punctul culminant al liturghiei nu s-a dezmințit. Atunci, așezat în fața altarului, îmbrăcat tot în alb, Maximilian Kolbe, ca un lăncier al duhului, nu a mai fost obligat, conform ritualului, să ridice darurile fiindcă acelea s-au înălțat de la sine, realizând o levitație grațioasă în spațiul saturat de lumină al catedralei. Anya s-a aflat acolo înăuntru și a văzut totul cu ochii ei.

Din volumul cu același titlu în pregătire la Editura Cartea românească