Ghici cine va lua Premiul Nobel pentru literatură? (I)

Spre sfârșitul lunii august, forfota agențiilor de pariuri a aruncat spre public numele favoriților, au pornit comentarii în presă, iar în mediul virtual reacțiile s-a întețit. Deși data decernării este surpriză, fiind în fiecare an anunțată mai târziu față de celelalte premii, se poate estima joia din a doua săptămână a lunii octombrie.

La “prima strigare”, pe primul loc se afla Haruki Murakami (foto), urmat de Mo Yan, urmați de olandezul Cees Noteboom și de albanezul Ismail Kadare, de doi poeți, sirianul Adonis și sud-coreeanul Ko Un – eternii candidați. Noutatea o aduce italianca Dacia Maraini, dar perechea de americani Philip Roth și Cormac McCarthy și israelianul Amos Oz au apărut frecvent pe liste. Canadiana Alice Munro și spaniolul Enrique Vila-Matas încheie “duzina inițială”.
De ce a sporit interesul pentru premiul Nobel la noi de la un an la altul? Explicații sunt multe și țin și de câteva împrejurări fericite, de coincidențe legate de prezența autorilor în spațiul nostru cultural. În ultimul deceniu, cred că au fost câteva momente privilegiate la care a reacționat publicul larg, devenit tot mai atent și mai interesat, chiar în săptămânile ce preced decernarea.
Primul “bang” puternic a răsunat în 2006, când premiul l-a primit un autor din Balcani: Orhan Pamuk, al cărui prim roman tradus în limba română, Mă numesc Roșu, apăruse cu două-trei săptămâni înainte. A fost marea lovitură dată atunci de Livia Szasz, care a coordonat colecția “Byblos” de la Editura Curtea Veche, a fost revelația unui scriitor extraordinar, grație unei traducătoare extraordinară – Luminița Munteanu. Între timp, lui Orhan Pamuk i se dedică o serie de autor la Editura Polirom, iar Luminița Munteanu a primit premiul pentru traducere al Uniunii Scriitorilor, Livia Szasz coordonează colecțiile Editurii Leda.
Al doilea “bang” a venit în 2009, când Herta Müller a produs surpriza cea mare, cu efect de avalanșă – articole peste articole în presă, dezgroparea neuitatei “iubiri” – Securitatea, întâlnirea de la Ateneul Român din anul următr, de aici dispute arzătoare. Pentru întâia oară apărea numele României asociat cu un nobelizat. Și s-a născut altă istorie, o serie de autor la Editura Humanitas fiction. Timpul a făcut vizibil alt efect foarte: vocea autoarei a căpătat autoritate considerabilă.
Al treilea “bang” s-a auzit în 2010, când premierea lui Mario Vargas Llosa i-a prins pe toți nepregătiți. Se înșurubase bine în mințile noastre ideea că are zero șanse la Nobel un scriitor cu înclinație spre dreapta, ca atitudine ori opțiune politică. Autorul peruan primise cu puțin timp înainte, în România, premiul Festivalului de la Neptun, iar în literatura sud-americană reprezenta alternativa realismului magic celebrat de Gabriel García Márquez. Și a fost încă un Nobel la Editura Humanitas, care îi dedicase de multă vreme o serie de autor.
Ultima poveste are și semnificație personală. Întrebată în 2009 despre alți autori care ar merita Nobelul, am înșiruit mai multe nume, dar primul rostit a fost Mario Vargas Llosa, adăugând că nu cred că îl va primi vreodată. Din fericire, juriul a contrazis așteptările. Iar în 2010, interlocutorii mi-au reamintit lista mea de Nobel, care începea cu Mario Vargas Llosa.
Mai făcusem două previziuni, împlinite altfel. Cu “Un veac de singurătate” am înțeles, în 1974, când l-am citit în ediția BPT, ce înseamnă un roman de Nobel. Și Gabriel Garcia Marquez l-a primit în 1982! Al doilea roman ce mi-a adus aceeași reacție – “Memorialul de la Mafra” de Jose Saramago, publicat la noi în 1988. (În ediții ulterioare, “Memorialul mănăstirii”, conform originalului). După zece ani, Jose Saramago a primit Nobelul.
Așa că risc câteva observații legate de nobelizare și nobelizați. Frecvent, autorii plusați inițial de casele de pariuri nu au primit premiul. Nici Herta Müller, nici Mario Vargas Llosa nu s-au aflat în primii zece sau douăzeci pe listele favoriților. O excepție a fost anul trecut Tomas Tranströmer, aflat pe locul 2 în listele de pariuri și cotat mereu între primii zece, alături de alți doi poeți, sirianul Adonis și sud-coreeanul Ko Un. Astfel se poate aproxima prima regulă nescrisă: Juriul Nobel ne surprinde mereu!
(Elisabeta Lăsconi)