Ghidul ipocriților (I)/ de Péter Demény
În ziua de azi, nu poate fi nimic mai important și mai atrăgător decât un Ghid al ipocriților, ipocritul fiind specia pe care o întâlnim cel mai des în țărișoara noastră. Părintele ipocrit, copilul ipocrit, profesorul ipocrit, politicianul, moderatorul ipocrit, persoana publică ipocrită – pe toți i-am întâlnit și pe toți i-am urât cel puțin odată. Cartea aceasta e de fapt un ghid care ne ajută să…
Péter Demény s-a născut la 24 iulie 1972 la Cluj. Este doctorand al Facultății de Litere a Universității Babeș-Bolyai. A publicat nouă volume, scrie poezie, proză, eseuri și publicistică. A tradus Cartea de la Metopolis – A milliomos könyve, de Ștefan Bănulescu, Bookart, Miercurea-Ciuc, 2011, Povestirea Țiganiadei – Cigányiász , de Traian Ștef, Europrint, Oradea, 2012; traduceri din Gabriel Liiceanu, Ștefan Borbély, Nichita Stănescu, Ioan Es. Pop, Alexandru Ivasiuc, Constantin Țoiu, Eugen Uricaru etc. Publică eseuri, articole și versuri în românește în Observator cultural, 22, Bucureștiul cultural, Ziarul de duminică, Liternet, Apostrof, Teatrul azi, Corso. În prezent, este redactorul rubricii de eseuri al revistei literare târgumureșene Látó.
În ziua de azi, nu poate fi nimic mai important și mai atrăgător decât un Ghid al ipocriților, ipocritul fiind specia pe care o întâlnim cel mai des în țărișoara noastră. Părintele ipocrit, copilul ipocrit, profesorul ipocrit, politicianul, moderatorul ipocrit, persoana publică ipocrită – pe toți i-am întâlnit și pe toți i-am urât cel puțin odată. Cartea aceasta e de fapt un ghid care ne ajută să ne orientăm în lumea lor (care este, de ce să negăm, și lumea noastră uneori) plin de hățișuri și de tenebre sufletești și spirituale.
„Ideea acestei cărți mi-a venit în timpul susținerii tezelor de licență, când o colegă de-a mea care la ședințele catedrei vorbește mereu despre cât este de „inadmisibil” cutare fapt care nu ia în considerare interesul studenților într-o voce pasional-plîngăreață și tremurătoare, aici, în momentul cel mai important al vieții acelor studenți, a pus întrebări cât se poate de atroce, a formulat critici teribile și a propus note umilitoare, făcându-se că nu aude argumentele noastre. Mai că era să fac infarct, lucrul nelăsându-mă în pace nici mult mai târziu. M-am luptat în gând cu ea, m-am gândit la vecinii care se încalță și se descalță în casa scării și lângă ușa cărora a scris probabil un puști inteligent dar fără prea multe cunoștințe de ortografie „impocriți”… Așa am ajuns la ideea volumului de față. Ce-ar fi, m-am întrebat, dacă aș scrie un Ghid al ipocriților, așa cum Radu Paraschivescu a scris un Ghid al nesimțitului. Cartea ar cuprinde capitole despre părintele, copilul, soțul-soția, fratele, prietenul, ruda, cunoștința, vecinul, amantul, socrul-soacra, ginerele-nora, șeful, angajatul, profesorul, elevul etc. ipocrit, propunând un fel de manual pentru acest tip de om ubicuu și deprimant. (Péter Demény)
I
Soțul-soția ipocrit(ă)
Din cele spuse până acum, e limpede ca lumina zilei că un ipocrit nu știe să se îndrăgostească și nici să iubească. Atât îndrăgostirea, cât și iubirea necesită credința conform căreia nimic altceva nu e mai important decât persoana spre care te-mpinge sau te ademenește vârtejul sentimentului (în cazul dragostei) sau te duce cu el drumul fericit-interminabil al acestuia (în cazul iubirii). Cu aceste sentimente, se naște o altă credință: că nu este nimeni altcineva mai important decât persoana de care te-ai îndrăgostit/pe care o iubești. Or, ipocritul este per definitionem omul căruia nimic – și nimeni – nu e mai important decât rolurile pe care el a început să le joace și pe care vrea să le joace, atingând perfecțiunea.
E, dacă se poate, și mai limpede că ipocrizia unuia dintre soți depinde de personalitatea celuilalt. Dacă ești bărbat, lumea poate să-ți fie mai dragă în mai multe feluri. Poți să susții că soția nu s-a ocupat niciodată de altceva decât de copii și deci niciodată nu te-a înțeles. Să te înțeleagă?! Nici n-a încercat măcar. Asta ți se potrivește mai ales dacă tu ești cineva care creează: scriitor, compozitor, artist plastic, actor, iar soția contabilă, profesoară, medic, mai știu eu ce. Bineînțeles, nu declari asta direct, ca un nesimțit. Nu ești tu așa! Faci numai câteva aluzii străvezii, și astea cu umorul ce te caracterizează (și care, să nu fie zis în treacăt, are un singur rost: s-o insulți pe ea și să te proslăvești pe tine). Enunțurile de genul: „Soția mea este fata mea cea mare” sau „Deja nu vrea să mă înțeleagă demult”, acompaniat de un zîmbet melancolic și voit-autoironic îți vor aduce cât ai zice pește mila și empatia celor din jur. Dacă ești perspicace, așa se vor găsi femeile pline de compasiune care vor deveni amantele tale. Ceea ce, bineînțeles, nu va schimba cu nimic portretul tău de soț fidel și întristat de o femeie fără inimă. Pentru rolul tău ai nevoie de chiar această femeie, oricâte amante ai avea de-a lungul căsniciei.
Nici în cazul în care nu ești un creator n-ai de ce să te necăjești. Nici atunci posibilitățile nu sunt mai restrînse. Uite, poți să te folosești de faptul subliniat de noi mai devreme și descris prin formula patriarhat haotic. Poți să te plângi că soția e dezordonată, nu știe să gătească etc. Tot prin aluzii, firește! „Vai, ce mișto e la voi!”, exclamă cu un aer de dorință niciodată satisfăcută. Când sunteți invitați la un prânz, întreabă de rețeta supei și a felului doi și dă de înțeles că soției tale nici prin cap nu i-ar trece să facă asemenea minunății. „Ea stă cu picioarele pe pământ”, spune melancolic (melancolia este o armă redutabilă în situații de acest gen), înțelegând prin aceasta că nu are și n-a avut niciodată fantezie.
Dacă, în sfârșit, ea este cea care creează și deci n-o poți învinui de lipsă de fantezie, pune totul în cîrca feminismului. Patriarhatul haotic e haotic prin chiar această însușire: viziunea patriarhatului domină încă, dar ea e umbrită de răzvrătirile celor ce consideră că femeile au dreptul la o viață proprie și deci au drepturi egale cu bărbații. „În ziua de azi, femeile nu sunt cum au fost cândva”, susține cu melancolia deja legendară. Dacă fraza răsună într-o familie în care femeia este „clasică”, ai câștigat fără luptă măcar. (Lupta deschisă oricum nu e pâinea ipocriților.) Dacă se întâmplă ca și acolo să fie o feministă, vei culege zâmbetul la fel de melancolic al bărbatului, ipocrit-nepereche și el.
Fiind femeie, poți să te servești de argumentele moștenite ale speciei. Poți susține că soțul tău nu a pus nici măcar o dată mâna pe o mătură, pe aspirator, nu l-ai văzut vreodată în bucătărie. De copii, ce să mai zicem!… „El e bărbat și basta!”, exclamă melancolic, de parc-ar fi o laudă. Toată lumea va înțelege ce ai spus de fapt.
Fiind liderul (mai bine zis, lidera) feminismului, comportamentul tău poate avea un ce intelectual. Nu te da în lături să ții prelegeri despre patriarhatul ce există exclusiv în România (în ce privește țările europene, adaugă cu o superioritate indubitabilă) și despre bărbații care nu înțeleg vremurile în care trăiesc. Poate da bine o frază care sună ca un citat din decalogul feminismului: „Femeile nu sunt obiecte”, spune hotărâtă și uită-te drept în ochii celei care îți servește cina.
În ce privește copii, ambii soți au alternative miraculoase. „Nu le spune niciodată nimic”, poate schița un gest disperat soția. „Nu mă lasă să le vorbesc ca de la bărbat la bărbat”, susține soțul necăjit. „Se uită împreună la serialele astea stupide” – iată o frază ce poate fi formulată de oricare, mai ales într-o familie mare amatoare de Tânăr și neliniștit. „Aș vrea să îi consider adulți, dar ea…” – finalul subînțeles este că ea se poartă de parcă i-ar duce în continuare la grădiniță. Spune orice, dar nu cumva să înțeleagă cineva că și tu ești responsabil/responsabilă de soarta copiilor. „I-am spus (soției/soțului) că nu-mi place (fata cu care umblă băiatul, băiatul cu care umblă fata), dar ea/el…” Din asta, până și un retardat va înțelege că tu ți-ai făcut datoria sau ți-ai face-o, dacă te-ar lăsa perechea.
În general, trebuie să te porți încontinuu de parcă în căsnicia voastră ar fi probleme majore de care este răspunzător celălalt și de parcă tu ai continua așa pentru că nu ai avea soluții alternative reale. Socrii sunt o altă cheie în semnalarea problemelor. „Se înțelege foarte bine cu soacra” = soția/soțul face numai și exact ceea ce îi spune mama, iar deznădejdea ta a ajuns de mult la paroxism. Astfel, toată lumea va fi de acord că ești un om bun, răbdător la infinit, care trăiește cu o fiară ce nu-l lasă să respire. Dacă destinul fetei sau băiatului vostru se va schimba în rău, toată lumea va spune: „Cât s-a chinuit cu ea/el, dar soțul/soția…” Frazele astea neterminate ascund biruința de netăgăduit a ipocritului familist, faptul că lumea s-a lăsat convinsă de capacitățile lui de actor complet și de uriașele lui calități reprimate, aparent marele perdant, în realitate – Marele Câștigător.
Fragment din volumul cu același titlu, în pregătire la Editura Cartea românească
-
Nvidia, în căutare de succesor pentru Jensen Huang, cel care și-a dat demisia după 33 de ani la conducerea gigantului tehnologic american. Șeful Arm, Rene Haas, este pe lista favorițilorBusiness Internaţional · 13 noiembrie 2026
-
Ar putea urma scăderi la pompă. Pentru prima dată de la începutul războiului din Iran, există mai mult petrol pe piața internațională decât cerere. „Semne timide de reechilibrare”Business Internaţional · 13 noiembrie 2026
-
Topul Celor mai admirați CEO din România ține mai mult de brandul companiei, de percepție și de marketingul fiecăruiaOpinii · 13 noiembrie 2026