Ghidul nesimtitului

Radu Paraschivescu (n. 1960, Bucuresti) este scriitor, traducator si gazetar. A publicat doua romane (Efemeriada si Balul fantomelor), un volum de povestiri despre Bucuresti (Bazar bizar) si unul de eseuri despre necinste in sport (Fanionul rosu). Este traducator si coautor a doua lucrari de referinta din literatura sportiva (Enciclopedia Larousse a Fotbalulului si Jocurile Olimpice de la Atena la Atena: 1896-2004). A tradus aproape saizeci de carti din autori englezi, americani, canadieni si francezi (Salman Rushdie, Julian Barnes, John Steinbeck, William Golding, William Burroughs, James R. Wallen, Jonathan Coe, David Lodge, Virginia Woolf, François Mauriac, Nick Hornby etc.). A colaborat la ProSport si Observator cultural. Scrie in prezent la Idei in dialog, Cuvantul, Evenimentul Zilei si Gazeta Sporturilor.

Ghidul nesimtitului, a cincea lui carte, este un fals tratat despre performanta in nesimtire. Despre ceea ce trebuie sa faci pentru a fi un marlan desavarsit, indiferent daca te afli la Ateneu, in transportul public, la biserica sau in cadrul intim al apartamentului de bloc. Cartea seduce prin verva comica, prin creionarea unei tipologii inubliabile si prin sondarea necomplezenta a unui trai cotidian parca mai virusat ca niciodata. Pe de alta parte, dincolo de rasetele pe care le provoaca, Ghidul nesimtitului ascunde o ingrijorare camuflata inutil: aceea a unui sceptic care simte in multi dintre semenii sai veritabile pericole ambulante.

Pentru cei tentati sa creada ca nesimtirea ambulanta se manifesta doar pe strazi, sosele si autostrazi, o veste proasta: nici deplasarea cu trenul nu e scutita de primejdii. Nesimtitul feroviar interpreteaza o partitura diferita de cea a omologului rutier, insa efectul este in general acelasi: indispunerea celor din jur. Sansele de succes ale acestui tip de nesimtit sunt considerabil mai mari aici, fiindca timpul lucreaza pentru el. Daca un drum cu autobuzul dureaza uneori un sfert de ora, calatoria cu trenul se poate intinde de la doua pana la zece ore. Mai mult, variantele de evadare ale victimei sunt practic inexistente. Din troleibuz, din tramvai sau din metrou poti sa cobori si sa-l astepti pe urmatorul (chit ca nu-ti garanteaza nimeni ca n-o sa ai parte de un alt nesimtit). Odata urcat in tren, insa, esti la discretia celui care ti se asaza alaturi, vizavi sau pe diagonala. Si nu trebuie sa fii redutabil in materie de calcul al probabilitatilor ca sa-ti dai seama ca e implauzibil sa ajungi la destinatie nevatamat.

Cea mai frecventa si totodata cea mai plastica uvertura a nesimtitului feroviar este descaltatul. Ea nu precede salutarea eventualilor pasageri din compartiment, ci o inlocuieste. Fireste, e deplasat si ridicol sa ti se pretinda sa le dai buna ziua celor pe care-i gasesti deja instalati la locurile lor. Cum Doamne iarta-ma sa te adresezi cuiva pe care nu l-ai vazut niciodata in viata? In schimb, lepadarea de incaltari e o forma cordiala de spargere a ghetii, un artificiu simplu, prin care institui un climat familiar, prietenesc. Expertii acestui gen de comportament recomanda ca intre asezarea pe scaun si descaltare sa nu treaca mai mult de zece minute. Iti aranjezi bagajul undeva deasupra, scoti teancul de ziare sau integrame care-ti asigura confortul intelectual pana la coborare, te uiti pe cateva titluri, te intinzi comod, preluand o bucata din spatiul vital al celui din fata, si treci la fapte. Cu ochii contempland indiferent peisajul ce isi schimba contururile in viteza trenului, iti iesi din papuci la propriu. Nu e nevoie de aplecari bruste sau de miscari solicitante. Totul trebuie sa se petreaca agale, firesc, invaluitor si inexorabil. Varful pantofului stang impinge cu o subtila insistenta calcaiul pantofului drept, pana cand piciorul se elibereaza din nemeritata stransoare. Urmeaza o scurta pauza in care ai grija sa-ti misti nitel degetele in ciorap, ca sa le dezmortesti in vederea secventei urmatoare. Apoi repeti operatiunea, cu soseta de o culoare incerta presand rugator tocul pantofului care inca nu a fost evacuat. In mod normal, totul trebuie sa se petreaca in intervalul a treizeci de secunde. Odata efectuata si a doua manevra, efectueaza din noul exercitiul de relaxare tarsiana, ca sa nu compromiti simetria.

Si aici e nevoie de o grija pedanta pentru detalii. Ritualul descaltarii in tren isi pierde din pregnanta daca nu e pregatit cum se cuvine. N-are nici un haz sa te descalti daca ai sosetele curate sau intregi. Nesimtitul feroviar nu-si permite sa rateze un act care, in mod normal, produce urmari imediate. Martorii siderati ai spectacolului trebuie sa vada si in egala masura sa simta ca ti-ai dat jos pantofii. E la mintea cocosului, asadar, ca ciorapii aratati partenerilor de drum trebuie sa fie rupti, gauriti si sa miroasa a dormitor cazon dupa trei zile fara apa la robinet. Se recomanda staruitor folosirea sosetelor flausate, care se imput mai repede decat celelalte, mai ales pe timp de vara. Pentru un frison suplimentar, se poate merge si la amanunte rasplatitoare pentru tine si vexatorii pentru cei din jur. De pilda, prin gaura din dreptul degetului mare e bine sa iasa macar o parte dintr-o unghie netaiata de saptamani intregi si tivita cu o dunga negru-verzui. Asta arata preocupare pentru standarde si consecventa in aplicarea retetelor. Un nesimtit care nu se preocupa de aceste lucruri doar aparent neimportante mai are de invatat.

Incaltarile in sine se cer alese cu grija pentru un asemenea demers. Daca vrei ca impactul asupra celorlalti sa fie daramator, nu te angaja pe calea de mijloc. Nu legana nadejdea naiva ca poti sa te incalti oricum, fiindca urmarile vor fi aceleasi. Asta e o prostie, iar prostia se plateste. Un pantof din piele veritabila, normala sau intoarsa poate sa-ti joace feste. Risti sa te trezesti ca te descalti si ca narile celorlalti pasageri nu freamata, nu se astupa si in general nu dau de stire ca au luat la cunostinta. Nu-i pacat? Te-ai ostenit de pomana si – mai grav – te-ai compromis iremediabil in ochii celor care aveau cu totul alte asteptari de la tine. Vrei sa mergi la sigur? Atunci alege o pereche de adidasi din imitatie de piele. Folosirea lor, combinata cu sosetele pe care nu le-ai mai schimbat de o saptamana, asigura consecinte inubliabile. O sa vezi ca nici macar controlorul, om expus atator si-atator intamplari neprevazute, nu se va incumeta sa deschida usa unui compartiment din care pandeste o asemenea capcana biologica.

Si cum nesimtitul e pana la urma tot om, desi multi s-ar grabi sa contrazica aceasta afirmatie, se pot observa si in cazul lui mici ierarhizari tipologice. Bunaoara, nesimtitul timid, inca nesigur pe armele si mijloacele lui, isi ascunde picioarele sub scaunul pe care-l ocupa. Nu avem ce face si trebuie sa-i acordam circumstante atenuante. Probabil ca omul e la inceput de drum si inca n-a obtinut dozajul optim de tupeu si mojicie. E nevoie de timp si de nitica rutina. Lasat sa se perfectioneze, eventual indrumat de un mentor in ale nesimtirii, el va atinge nivelul dorit si isi va modifica fara indoiala si atitudinea. Spre deosebire de el, nesimtitul versat poseda nonsalanta sublima a extrovertitului. In situatia lui, descaltarea e urmata in mod natural de intinderea picioarelor pana sub scaunul pasagerului din fata. Miscarea trebuie sa aiba fluiditate si naturalete, semn ca ne aflam in prezenta unui ins care cu greu mai poate fi meditat la acest capitol.

O categorie aparte este cea a nesimtitului colindat de ispita sfidarii. Acesta simte nevoia sa improvizeze navalnic, vrand totodata sa sondeze si psihicul celui asupra caruia isi concentreaza atentia. El respecta la centima ritualul lepadarii pantofilor si pe urma isi cocoteaza picioarele direct pe bancheta din fata, la putini centimetri de pasagerul asezat in dreptul lui. Daca pasagerul cu pricina e o femeie, inventivitatea nesimtitului mai urca o treapta. Caci in cazul asta un picior (eventual cel cu soseta gaurita la varf) poposeste in dreapta ei, pe cand celalalt (prin al carui ciorap, observam abia acum, iese o bucata de calcai crapat) i se instaleaza de-a stanga. Astfel, ocupanta locului fatidic are impresia ca filmeaza fara avertisment un remake dupa Tentacule, varianta flausata.

De aici incolo, e vremea urmarilor. Dupa momentele de consternare initiala, vecinii de compartiment ai nesimtitului dau primele semne de viata. Narile se strang asuprite, nasurile se stramba haotic, gurile se pungesc vested, ochii ies neincrezator din orbite, sprancenele se arcuiesc in circumflexuri interogative. Mica incinta e blocata intr-o mefienta muta, caci nimanui nu-i vine sa deschida gura primul. Asta e un alt punct forte al nesimtitului: inferior numeric, el surclaseaza dezinvolt majoritatea fara ca aceasta din urma sa gaseasca resurse pentru riposta. Barbati sau femei, pasagerii dau impresia ca au cazut victima unei contagiuni imposibile: deviatia de sept cauzata de mirosul emanat de textilele lipicioase si nocive. Prin toti cei de fata trece sfredelul unei curiozitati socate. Ce poate explica un asemenea tupeu? Cum isi permite sconcsul cu chip de om sa atenteze la sanatatea celorlalti? Si de ce Dumnezeu n-a catadicsit sa implineasca ritualul unei atat de necesare ablutiuni inainte de-a se sui in tren?

Cata inocenta! Doar un neavizat se mai poate pierde in intrebari ce nu duc nicaieri. O alta caracteristica de capatai a nesimtitului este sustragerea de sub povara normei cuviincioase, iar ceea ce este valabil pentru nesimtitul din autobuz are exact aceeasi relevanta pentru exponentul feroviar al categoriei. Nesimtitul are microbul contrarierii in sange. Iti face exact ce nu ti-ai dori, cand nu ti-ai dori. Poseda un al saselea simt care-i spune cand anume e cel mai bine sa se produca si stie ca instinctul asta nu l-a tradat niciodata. In preajma lui, argumentul se ofileste, ideea gata de rostire se opreste crispata pe buze, iar nedumerirea stearpa isi face loc cu ravna unei cartite ce-si sapa galeria dupa planuri doar de ea stiute.

Cand poluantul odorific incepe sa le induca pasagerilor senzatia de prelesin, cel aflat mai aproape de geam recurge la solutia de avarie. El trage de manerul geamului, animat de speranta unei guri de aer intrematoare. De obicei, in clipa asta se produc doua lucruri. Fie geamul e intepenit si nu se deschide, fie operatiunea e jugulata brutal de nesimtitul insusi, care acuza curentul. Daca-ti duci mana la nas si te strambi, ca sa-i dai de inteles ca pute, iti raspunde tot printr-un gest. Mana lui se indrepta spre propria ureche, in care abia in clipa aceea observi ca se zareste ceva alb, care blocheaza timpanul. E micul tampon de vata care asigura protectia auriculara. Caci nesimtitul e pe deasupra si ipohondru, iar vocea ratiunii nu are nici o sansa de-a se face auzita. Duhoarea din compartiment urca spre cota de avarie, insa nesimtitul tot nu se indupleca. “Ce-i, frate, vrei sa fac otita?”, se zborseste el daca incerci sa-i explici binefacerile aerului curat. “A, esti boier? Ai nasu” fin? Pai atunci cumpara, nene, tot compartimentu” si n-ai decat sa stai cu geamu” deschis pan” la loc comanda”. E inutil sa-i semnalezi nesimtitului fractura logica si sa-i spui ca in cazul asta, data fiind absenta lui din peisaj, n-ar mai fi nevoie de o ventilare atat de viguroasa. Lupta a fost castigata clar de nesimtit. Resemnati si cu batista la nas, pasagerii de pe celelalte locuri il fixeaza cu o solidaritate indurerata pe frondeurul care a incercat mutarea de raspuns si se straduiesc sa faca abstractie de miros. Iar nesimtitul trece satisfacut la prima portie de integrame, stiind in sinea lui ca a respectat cu sfintenie punctul 9 al decalogului. Mai tineti minte? “Convinge lumea sa se plieze pe setul tau de valori. Nu accepta compromisuri”.

In functie de caldura din tren, pot exista, fireste, si alte lejeritati vestimentare. Nimic nu-l opreste pe nesimtit sa-si dea jos camasa, de exemplu. Faptul ca la cincisprezece centimetri de el subzista asfixiata de indignare o femeie nu-l inhiba. Dimpotriva. Nesimtitul se simte intotdeauna stimulat de stupoarea celorlalti. In cazul acesta, debarasarea de camasa face posibil accesul direct al privitorului la un articol de imbracaminte cu profunde reverberatii in mentalul masculin al romanului. Este vorba de maioul cu gaurele, o delicatesa de garderoba ce imbraca rotunjinile ventrale intr-o teaca perforata, prin care iese ba un cos nestors, ba un fir de par rebel, ba un neg discret ca o stafida si inchis la culoare ca o cacareaza. Maioul cu gaurele este infinit mai mult decat un accesoriu drag insilor care se respecta. Textura lui inconfundabila il transforma in instrument de legitimare. Cine poarta asa ceva e barbat in adevaratul sens al cuvantului, nu un fatalau natang sau dilematic. Si cum lenjeria de corp e de multe ori expresia personalitatii celui care o imbraca, poti conchide fara sa gresesti ca purtatorul maioului cu gaurele e un individ cu gusturi bine definite, pareri raspicate si comportamente ce tin de armonia imediata.

Unul dintre gesturile la care nesimtitul feroviar apeleaza aproape din inertie este scobitul in ureche. Dar, atentie, daca tii la eticheta, nu implinesti acest ritual explorator cand trenul intra in tunel si nu te vede nimeni. Pariul unei asemenea sondari consta tocmai in natura lui fatisa. Cei care stau langa tine trebuie sa simta ca pentru ei faci lucrul asta. Caci nesimtitul e generos cu propriile descoperiri si tine sa faca lumea intreaga partasa la savoarea si famecul lor. Si chiar daca vrei sa te opui, te lamuresti in cateva clipe ca n-ai sorti de izbanda. Lumina zilei e prea puternica, iar gesticulatia nesimtitului prea limpede ca sa incapa loc de sustrageri furise. Asa stand lucrurile, si contrar propriei vointe, ochii iti sunt atrasi magnetic de zona unde se implineste ritualul scobitului.

Daca esti un nesimtit cumsecade si vechi in ale mestesugului, stii din capul locului ca demersul tau de cercetare a propriei anatomii nu se face oricum. Scopurile precise reclama mijloace pe masura. Doar un carpaci nevolnic va scoate din buzunar betigasul cu capetele invelite in vata, gasibil la orice farmacie, banal si fara putere de sugestie. Unealta optima pentru o atare operatiune este degetul mic al mainii nesimtitului, dotat, fireste, cu o impunatoare unghie lasata sa creasca patru-cinci centimetri. (Pentru nesimtitii care inca orbecaie, degetul mic e plasat periferic, alaturi de cel pe care se afla ghiulul cat o sarma de post.) Abia dupa ce va fi trecut acest criteriu, insertia metacarpiana se va produce plenar, cu efectele scontate. Degetul se introduce hotarat in ureche, iar prelungirea lui cornoasa foreaza temeinic, in spirale precise ca incizia de bisturiu, pe durata a treizeci-patruzeci de secunde. Pe urma au loc extragerea degetului si studierea lui cu un ochi de specialist. Recolta de cerumen din varful unghiei se cere privita detasat, cu o curiozitate bine controlata, de entomolog care descopera o specie rara de fluture in peisajul luxuriant al junglei ecuatoriale. Foarte important, n-ai voie sa le intorci celorlalti spatele si sa pastrezi doar pentru tine magia indicibila a ceea ce ai gasit. Vecinii au tot dreptul sa vada si ei. Daca tot ti-au sorbit din ochi baletul vestibular, nu-i dezamagi. Nu le rapi o placere atat de scurta, la un drum atat de lung. Prin urmare, tine degetul proaspat extras din afundurile moi ale urechii drept, la vedere, ca pe un pahar de colectie caruia incerci sa-i depistezi o cat de mica imperfectiune. Ramai asa cateva secunde, pana cand toti cei din compartiment vor fi avut prilejul unei holbari fructuoase. Pe urma scoate-ti cerumenul de sub unghie, cocoloseste-l meticulos si arunca produsul astfel obtinut, preferabil pe pantoful doamnei asezate pe diagonala, care oricum iti doreste moartea inca de cand ai deschis usa vagonului. Odata incheiata secventa, fa o pauza scurta, recuperatoare, iar apoi pune-te din nou pe treaba. E imposibil sa nu mai fi ramas ceva in firidele ce strajuiesc accesul spre ciocan, nicovala si scarita.

Un caz aparte il scoate in prim-plan pe nesimtitul care nu-ti face viata amara de unul singur, ci tragand dupa el un copil. Pentru o desfasurare corecta a ritualului nesimtirii, e nevoie ca micutul sa indeplineasca un set de conditii minime. Sa fie razgaiat, sa urle ca un bezmetic cu jumatatile de ora, sa ceara totul plangand pana-ti increteste carnea si Рpeste toate Рsa se infrupte dintr-o hrana consistenta. Un sandvis cu maioneza, un croissant cu ciocolata sau alte alimente care sa lase urme de indata ce manuta murdara se sprijina pe pantalonii albi ai barbatului care citeste o revista, pe deux-pi̬ces-ul sobru al tinerei directoare de vanzari care din tren se duce direct la un seminar cu participare internationala, pe rochia eleganta a doamnei care se uita visatoare pe fereastra. Puiul de nesimtit e chemat sa probeze ca peste ani va putea face pe cont propriu si neinsotit ravagiile pe care le seamana astazi sub supraveghere parinteasca.

Sa nu aveti emotii. In zece cazuri din zece, randamentul tancului e superlativ. Piticul are un modus operandi greu de imbunatatit, care vine din valorificarea superioara a calitatilor native, combinata cu permisivitatea deplina a tatalui sau a mamei. Astfel, primul sfert de ora de calatorie trebuie consumat intr-o deplasare neintrerupta de la un capat la altul al compartimentului, cand talpile micului ucenic fac cunostinta cu bombeurile celorlalti pasageri. Orice repros – sfios sau ferm – din partea victimelor se repercuteaza violent asupra lor insele. O intrebare formulata cu toate precautiile necesare – “Va rog, n-ati putea sa-l potoliti, o sa oboseasca, deja a transpirat?” – ricoseaza imprevizibil din cheresteaua genitorelui, facandu-l sa-si iasa din pepeni. “E copil, cucoana, mata n-ai fost copil? Ce, te-ai nascut gata mare?”. In cazul in care “cucoana” are nefasta inspiratie sa spuna ca varsta frageda si buna crestere nu se exclud reciproc, asupra ei se abate o vijelie cotropitoare, care o sileste sa redevina retractila. “Bine ca esti mata crescuta, ce sa zic. Astea-s comunisme de pe vremuri, mamaie. Gata, l-am impuscat pe Ceausescu, mai lasa-ne cu predicile si vezi-ti de ciorba ta. Ia uite la ea”.

Intre timp, copilul nesimtitului isi continua patinajul pe pantofii pasagerilor. Compartimentul e suficient de ingust pentru ca nimeni sa nu se poata feri din calea furiei lui plimbarete. Cat despre ostilitatea ce se poate ghici din privirile celor agasati dupa doar trei minute petrecute in compania razgaiatului, ea ramane fara urmari. Plodul merge cat mai merge, dupa care modifica tactica de joc. Organismul isi cere drepturile. Tropaitul isteric din ultimele minute a insemnat consum de calorii, asa ca acum nimic nu i-ar prinde mai bine nesuferitului decat ceva dulce. Asta se obtine prin somarea crancena, pe baza de racnete descreierate, a parintelui. “VLEAU CIOCOOOO!!!! CIOCO, N-AUUUUZI???!!! CIOCOOOOOOOOOO!!!!!!!!!!!!!”. Insotit de suspinele excedate ale pasagerilor, tatal se conformeaza apatic si scoate din bagaj o ciocolata pe care i-o intinde complice odorului. Piticania se pune pe molfait, dupa care, din senin, pufneste intr-un ras salivar, care improasca stropi maronii pe hainele vecinului de scaun. Ofuscat, acesta vrea sa incerce o punere la punct, dar privirea metalica a tatanelui blocheaza initiativa la fel de eficient ca un boicot parlamentar al opozitiei. Iar daca reformatorul tot nu pricepe, nesimtitul patern isi desclesteaza maxilarele si-i suiera de la obraz: “Iti pui mintea cu el? Nu vezi ca-i mic? Mata n-ai copii acasa? Si? Asa ti-i cresti, cu joarda?”.

Stimulat de ocrotirea parintelui, copilul se linge lasciv pe degete, iar pe urma si le sterge fie de perdeaua care se misca usor langa geam, fie pe postavul scaunului, fie direct pe imbracamintea pasagerului care-i inspira cea mai mare incredere. Tatal il priveste mandru si face ochii roata, spre a vedea daca entuziasmul lui e impartasit in restul compartimentului. Insa deja se aud murmure. Barbatul care se caznea sa duca la bun sfarsit citirea articolului despre ultima iubita a lui Chivu iese din letargie si are un moment de razvratire. “Asta-i nesimtire, dom”le. Da” ai, naibii, grija de el, ca pana ajungem ne vopseste pe toti”. Nesimtitul apostrofat atat de ferm sta pe ganduri cateva secunde, chibzuind asupra unei replici muscatoare. In cele din urma, se decide pentru un mic pas inapoi. “Hai, ma, la closet, sa te spal pe maini”, isi indeamna el progenitura, avand grija sa incheie intr-un aparteu semiexplicit: “”r-ati ai dracu” de securisti”.

Acesta e doar unul dintre scenarii – nici pe departe cel mai rau posibil. Nesimtitul care isi ia copilul in calatorie il poate intrebuinta si pe post de arteziana de poezii. Evident ca nimeni din compartiment n-are chef sa asculte “Catelus cu parul cret” sau “Somnoroase pasarele”, dar parintele nu se impiedica de asemenea mofturi. El tine sa-ti arate ca si-a crescut odrasla in respect pentru cultura si te bombardeaza cu strofe lalaite pitigaiat, cu mainile impreunate in fata, cu ochii iscodindu-te scormonitor. La sfarsitul primei poezii, ai ocazia sa constati ca, indiferent de reactia pe care o ai, urmarile sunt neplacute. Daca nu te declari extaziat, nesimtitul simte nevoia sa-i acorde pustiului sansa reabilitarii si-l indeamna sa repete supliciul. Daca-ti marturisesti, ipocrit, incantarea, cu nadejdea neghioaba ca in felul asta scapi mai repede, il bate incurajator pe umar si-l invita sa efectueze bisul pe care simte ca-l meriti din tot sufletul.

Acestea sunt cateva dintre fatetele nesimtitului care merge cu trenul. Exista si altele, fireste. Sa evocam, fie si in treacat, personalitatea granitica a nesimtitului care ia rapidul si trage semnalul de alarma ca sa coboare in halta unde in mod normal nu era prevazuta stationarea, intarziindu-i pe ceilalti pasageri cu o ora. Sa nu uitam de expresia apatic-sfidatoare a celui care se asaza pe locul tau, desi n-are bilet acolo (uneori, n-are bilet pur si simplu). Sa nu-i pierdem din vedere pe cei care au bilet pentru un loc si bagaje pentru tot compartimentul. Acestia se urca in tren imediat dupa tragerea lui langa peron si ocupa integral spatiul destinat geamantanelor si sacoselor. Ghinionistii care se suie dupa ei si au la randul lor bagaje trebuie sa stie ca-i asteapta o confruntare indarjita, in care pleaca la drum cu sansa a doua. Sa nu ne facem ca nu stim de cei ce se asaza pe papornite pe coridor si refuza sa se ridice si sa te lase sa iesi din compartiment. Sa ne inclinam umil in fata celor care isi fac nevoile cand trenul e oprit in gara. Sa-i tinem minte pe cei care umplu spatiile de trecere cu bagaje si pe urma pleaca la vagonul restaurant. Si in orice caz sa-i pomenim macar acum, la final de capitol, pe cei capabili sa repurteze cea mai picanta victorie a unei calatorii cu trenul: sterpelirea sulului de hartie igienica de la toaleta.

* Fragment din volumul cu acelasi titlu, in curs de aparitie la Editura Humanitas